Dezvoltarea Personală și Schimbarea

Întrebarea „Se poate omul schimba?” este la fel de veche precum întrebarea privind sensul vieţii. Totodată, întrebarea „Se poate omul schimba?” este perechea întrebării „Terapia functioneaza?”.

Şi pe cât de convinşi suntem uneori că omul nu se poate schimba, pe atât de sceptici devenim când vorbim despre terapie. Este adevărat că întâlnim oameni pe care nu i-am văzut de ani şi ani de zile şi ni se par neschimbaţi. Noi înşine încercam de nenumărate ori să fim altfel, să vorbim, să ne comportăm, să reacţionăm sau să luăm decizii altfel. Şi eşuăm lamentabil. Mulţi dintre noi încercăm cu stăruinţă să schimbăm un alt om şi, de asemenea, eşuăm.

Auzim de atâtea ori sau poate am rostit chiar noi „nu încerca să îţi schimbi partenerul pentru că nu vei reuşi, acceptă-l aşa cum e sau părăseşte-l”.  Multe cupluri se destramă pentru că partenerii au încercat şi nu au reuşit să se schimbe unul pe celălalt. E adevărat că uneori dăm întâmplător de ceva din trecutul nostru, un obiect pe care îl preţuiam, un jurnal pe care îl ţineam, o scrisoare pe care am scris-o şi simţim că am rămas la fel, neschimbaţi.

Însă, alteori, ne amintim de ceva ce am spus, de ceva ce am făcut, de o decizie pe care am luat-o şi simţim puternic că ne-am schimbat, că acum, într-o situaţie similară, am proceda diferit. Ne-am schimbat sau nu ne-am schimbat? Simţim puternic că da, dar în acelaşi timp simţim puternic că nu. De unde această ambivalenţă?

Această senzaţie de ambivalenţă privind schimbarea noastră provine din însăşi natura noastră ambivalentă. Ca să înţelegem propria noastră ambivalenţă, trebuie să admitem, fără a ne pune etichete precum  „prefăcut”, „duplicitar”, „teatral”, „ipocrit”, „mincinos”, sau vreun diagnostic patologic precum „dublă (triplă sau cvadruplă) personalitate”, că înăuntrul nostru există mai mulţi oameni.

Şi de multe ori, unii dintre aceşti oameni sunt opusi. Putem fi şi mama şi opusul mamei noastre, putem fi şi tatăl şi opusul tatălui nostru, putem să îl iubim şi să îl urâm în acelaşi timp pe fratele nostru, pe care de asemenea l-am internalizat, putem să îi dorim binele şi în acelaşi timp să îl invidiem pe prietenul nostru din copilărie. Să ne găsim identitatea personală în mijlocul acestor oameni care se luptă, înăuntrul nostru, pentru supremaţie, poate fi o adevarată provocare. Pentru că noi ne percepem propria identitate personală, uneori ca pe ceva diferit de aceşti oameni, alteori ca pe ceva identic.

Am putea spune, din această perspectivă, că identitatea personala este alcatuită pe de o parte, din toţi aceşti oameni dinăuntrul nostru, iar pe de altă parte, din ceva în care suntem doar noi, aşa cum ne-am născut şi ne-am dezvoltat sub impactul experienţelor trăite. Dezvoltarea personală înseamnă, din acest punct de vedere, a reuşi să vedem toate aceste componente ale identităţii separat iar apoi sa reuşim să le punem într-un tot unitar. Iar în alcătuirea acestui tot unitar, să devenim conştienţi că nu putem elimina pe niciunul din oamenii dinăuntrul nostru (nu ne putem transforma), dar că putem da unora dintre ei, noi dimensiuni, noi sensuri. Este o mare provocare.

Nu oricine se încumetă să o accepte, dar cine o face, poate avea parte de una din bucuriile despre care vorbea Marin Preda şi care produce schimbarea, la orice vârstă.  Schimbarea care dă vieţii, sensul dorit.

Şi pentru că am vorbit despre dimensiunea pe care o putem da unora dintre oamenii dinăuntrul nostru, ajungem la un alt aspect care creează confuzie privind posibilitatea schimbării, şi anume raportul calitate/cantitate. Pentru că schimbarea, ca noţiune, este înţeleasă diferit, în funcţie de acest raport.  De exemplu, despre un copil care a crescut în înălţime, dar nu şi-a schimbat fizionomia deloc, spunem doar că “a crescut”.  Spunem că „s-a schimbat” abia atunci când şi-a schimbat şi fizionomia (ochii au rămas mai mici în comparaţie cu obrajii care s-au lăţit, de exemplu). Însă el s-a schimbat şi atunci când a crescut, e mai mare, deci e diferit, chiar dacă diferenţa nu ne izbeşte vizibil. La fel şi când vorbim despre psihic. Dacă un om despre care ştim că se enervează repede, se enervează acum şi mai repede, spunem despre el că „e la fel”. Se poate apoi, să simţim că nu e tocmai corect ce am spus şi să completăm, „dar e mai rău”. Adică, „e la fel dar e mai rău”. Avem aici o contradicţie.

Această contradicţie nu va apărea în cazul în care omul devine mai calm. În situaţia aceasta, vom fi tentaţi să spunem de la început, „s-a schimbat, acum e mult mai calm”. Dar el avea şi înainte momente de calm. Deci e incorect să spunem că el s-a schimbat doar în una dintre situaţii. Ori s-a schimbat în ambele situaţii ori nu s-a schimbat în niciuna dintre situaţii. Aşadar, mintea noastră nu percepe întotdeauna schimbarea când ceva vizibil, devine şi mai vizibil, când ceva mare devine şi mai mare. Poate din acest motiv ni se întâmplă să ajungem să nu mai suportăm un prieten, poate pe partenerul de viaţă pentru un defect pe care l-a avut de la început. Nu realizăm că defectul se amplifică gradual, ne trezim pur şi simplu într-o zi, că defectul respectiv a luat proporţii insuportabile pentru noi. Poate acest exemplu nu e cel mai fericit întrucât e foarte posibil ca defectul să nu fi crescut decât în ochii noştri pentru că ne-am curăţat mult prea târziu ochelarii de îndrăgostiţi. Însă când vorbim despre modul în care percep părinţii creştrea copiilor, ceea ce scria Antoine de Saint-Exupery în “Micul Prinţ”, reprezintă un exemplu foarte relevant: „Cine îl vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei ce vin din altă parte spun <<Vai, ce-a mai crescut!>> Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie.”  Copilul trebuie să crească foarte mare, evident de mare, poate fi nevoie să îi depăşească pe părinţi în dimensiuni şi uneori nici asta nu este suficient pentru ca părinţii să vadă în copilul lor, calitatea de om mare.  Cu alte cuvinte, nu percepem calitatea, decât atunci când o corelăm cu o cantitate mult mai mare decât cea iniţială, atunci când ceva devine foarte mare. În schimb, când ceva aproape invizibil, mic, devine vizibil, adică mai mare, mintea noastră percepe schimbarea, pentru că ne trimite automat la o chestiune care ţine de calitate, de tipologie.

Revenind la exemplul omului care acum a devenit mai calm, dacă se întâmplă să se enerveze la un moment dat la fel de repede ca înainte, susceptibilitatea noastră privind schimbarea va reacţiona imediat: “ştiam eu că nu s-a schimbat; a fost doar o mască; şi-a dat din nou arama pe faţă.” Şi chiar această susceptibilitate a noastră îl poate abate pe omul respectiv de la drumul schimbării şi îl poate determina să se întoarcă la vechiul tipar. A fost pedepsit pentru că a avut o recădere. Iar “doar o recădere” se poate transforma în „recădere definitivă”, pentru că noi nu am crezut în schimbarea lui.

Aşadar, distincţia pe care o facem între calitate şi cantitate atunci când vorbim despre schimbare este forţată  întrucât cantitatea şi calitatea sunt în relaţie de interdependenţă. Astfel ne explicăm de ce se spune despre defecte că nu sunt cu adevărat defecte decât atunci când se manifestă în mod exagerat. Cu alte cuvinte, pentru a primi calitatea de defect, acesta trebuie să existe într-o anumită cantitate. De exemplu, dacă despre un om care calculează riscurile înainte de a face o mişcare, spunem că este prudent, atunci când ni se pare că omul exagerează cu prudenţa (aceasta a depăşit o anumită cantitate), spunem despre el că este fricos sau laş.

Tendinţa oamenilor este de a valida schimbarea doar atunci când ea se produce vizibil şi cu rapiditatea, ritmul în care trăiesc. De aceea, foarte frecvent, printre primele întrebări adresate terapeutului se găseşte cea privind durata terapiei, privind numărul de şedinţe necesar pentru o schimbare în bine. Schimbarea are însă ritmul ei, pe care nu îl putem şti foarte exact de la început. Terapeutul nu poate înlătura pur şi simplu componenta care creează problema, nu poate umbla, ca un mecanic, direct la componenta stricată, care nu mai este de calitate sau care nu se mai potriveşte tipologiei dorite.

O schimbare vizibilă se va produce abia atunci când terapia a reuşit să crească sau să scadă în dimensiune anumite componente, iar asta cere, în funcţie de dimensiunile şi caracteristicile problemei, timp. Ritmul schimbării este diferit de ritmul în care oamenii trăiesc. Şi de aceea,  foarte multe persoane realizează cât de mult s-au schimbat abia la sfârşitul terapiei. Nu puţine sunt cazurile în care terapeutul îi spune unei persoane că e timpul ca terapia să se sfârşească iar persoana, foarte mirată, să îi răspundă că nu se simte pregătită.

Multe persoane devin conştiente de propria lor schimbare, după ceva timp de la sfârşitul terapiei. Iar acest moment nu este neapărat momentul în care observă că viaţa lor s-a schimbat radical. Poate fi momentul în care îşi dau seama că nu mai vor să  o schimbe. Viaţa lor din prezent le mulţumeşte acum când nu mai aleargă înainte spre viitor pentru a scăpa de fantomele trecutului, când nu mai aleargă înapoi în trecut pentru a scăpa de inevitabilul şi incontrolabilul viitor.

Dificultatea de a percepe schimbarea, a noastră sau a celorlalţi, nu se datorează doar ritmului, ritmului diferit pe care îl au oamenii dinăuntrul nostru sau ritmului diferit în care vorbim, gândim, simţim, trăim. Ea se datorează şi faptului că noi ne adaptăm constant la propria noastră devenire. Cât despre ceilalti, propria lor schimbare se adapteaza la schimbarea noastră. Fiecare dintre noi este oglinda celuilalt, iar celălalt alege, inconştient, dacă vrea să vadă sau dacă nu vrea să vadă, schimbarea. Propria lui schimbare sau schimbarea noastră.

Uneori nu putem percepe schimbarea pentru ca vedem lucrurile strict la nivel cognitiv-comportamental. Însă comportamentul poate fi autentic sau mai puţin autentic. O persoană care înainte mima foarte bine fericirea şi care acum chiar este fericită, poate trece neobservată. O persoană care mima tristeţea pentru a părea celorlalţi misterioasă, şi care acum chiar este tristă, poate, de asemenea, să treacă neobservată. Ştim cu toţii povestea cu lupul. Nu mai vorbim despre acele momente în care ne este şi nouă înşine greu să ne dăm seama dacă am mimat ceva sau dacă am fost autentici.

Pe de altă parte, schimbarea care se poate produce înăuntrul nostru poate ieşi în comportament strict la nivelul unor anumite roluri pe care le jucăm. Nu vorbim aici  despre măşti, despre ipocrizie sau duplicitate. Vorbim despre rolurile pe care e în natura noastră socială să le jucăm şi pe care, cu cât le diferenţiem mai bine, cu atât mai conştienţi devenim de noi înşine şi de ceilalţi. Vorbim despre rolul de părinte, rolul de copil, rolul de adult, rolul de prieten, de frate, de coleg, de vecin, de angajat, de contribuabil etc. În fiecare dintre aceste roluri, ies la iveală anumite caracteristici, abilităţi mai mari sau mai mici, resurse mai dezvoltate sau mai puţin dezvoltate.

Toate aceste roluri au componente comune, care ţin de identitatea noastră personală, dar au şi componente diferite, specifice fiecărui rol, în funcţie de resursele pe care rolul ni le accesează şi stimulează şi în funcţie de resursele celui cu care jucăm rolul. O schimbare survenită într-un om, poate face ca omul să se schimbe doar într-unul din aceste roluri. De aceea ni se poate întâmpla ca mama să ne spună că ne-am schimbat iar partenerul de viaţă să ne spună că am rămas la fel. Amândoi pot avea dreptate. Ne-am schimbat doar în raport cu mama, nu şi în raport cu partenerul. Bineînţeles că e doar o chestiune de timp până când cele două planuri se vor intersecta. Pe termen mediu şi lung, orice schimbare produce altă schimbare.

În concluzie, rămânem la fel şi ne schimbăm în acelaşi timp. De aceea, ne putem schimba, dar nu ne putem transforma! O parte din noi creşte, se dezvoltă, se întăreşte şi îşi păstrează caracteristicile esenţiale iniţiale. O altă parte din noi se află într-o continuă schimbare şi poate căpăta caracteristici diferite de cele iniţiale. Cele două, împreună, ne influenţează modul de a ne percepe pe noi înşine şi lumea din jurul nostru.