Psihoterapia și Întrebările

 Nu căuta răspunsuri imposibile. Mai bine schimbă întrebările. (Confucius, 551 Î.C. – 479 Î.C.)

Orice răspuns naşte alte întrebări. Şi de aceea, foarte multe persoane vin în terapie deja obosite de atâtea întrebări, întrebări ale căror răspunsuri nasc alte întrebări. Vin în terapie cu speranţa că terapia le va oferi răspunsuri definitive, răspunsuri care să încheie odată pentru totdeauna acest lanţ de întrebări şi răspunsuri infinite, care simt că le strangulează. Când văd că terapia nu deţine răspunsuri apriori, soluţii predefinite sau reţete cu ingrediente exacte ale liniştii interioare, ele simt că totul este în zadar.

Chiar dacă aleg să continue terapia, se simt exasperate de întrebările terapeutului. „Alte întrebări, iar şi iar întrebări…de ce îmi pune atâtea întrebări, i-am dat toate datele problemei, de ce nu îmi oferă răspunsuri concrete? De ce tace când eu îl provoc să vorbească neîncetat?”  Persoanele care aleg să continue terapia în ciuda acestei exasperări, în ciuda suspiciunii privind profesionalismul terapeutului, încep încet, încet să înţeleagă. Încet, încet încep să simtă, nu că au găsit răspunsuri, dar că întrebările nu le mai exasperează.

Acest lanţ al întrebărilor, cu multitudinea lor de răspunsuri care nasc alte întrebări începe să se lărgească şi să le elibereze uşor. Apoi, lanţul se eliberează de tot şi nu mai formează cercuri şi spirale. El pluteşte pur şi simplu în jur. Cum face terapeutul asta? Este secretul lui. Este vocaţia lui, aceea de a pune întrebări şi de a ajuta persoana să aleagă răspunsurile care o definesc. Punând întrebări, care de multe ori par simple şi banale,  însoţeşte persoana în autodefinirea ei.

Pentru că unul din secretele terapiei este de a ajunge la întrebarea întrebărilor. Iar această întrebare se ascunde dupe alte zeci sau sute de întrebări. Terapeutul trebuie să ia fiecare întrebare în parte şi să o dea la o parte. Dacă se grăbeşte şi încearcă să dea la o parte mai multe deodată, riscă să dărâme la loc grămada deja dată de-o parte. Un lucru foarte important de reţinut pentru orice persoană este că, de foarte multe ori, atunci când nu putem lua o decizie, când simţim că balanţa înclină când într-o parte, când în alta, între două variante de răspuns, problema nu o reprezintă răspunsul, ci întrebarea. Dacă nu ne putem răspunde la o întrebare, înseamnă că în spatele ei se ascunde o altă întrebare la care trebuie să ne răspundem mai întâi, această întrebare poate la rândul ei să ascundă altă întrebare şi tot aşa.  Uneori, răspunzându-ne la alte întrebări, răspunsul la întrebarea iniţială poate apărea din senin, atât de clar şi de luminos încât ne mirăm că la început am luat în calcul altă variantă.

Ce se întâmplă cu lanţul până la finalul terapiei? O parte din el se rupe şi devine parte din persoană. Devine adevărul persoanei. Este acea parte cu răspunsuri care nu mai nasc alte întrebări sau dacă vor mai naşte la un moment dat, a răspunde la ele nu mai constituie o problemă.

O altă parte a lanţului rămâne undeva aproape de persoană, dar în afara ei, o bântuie uneori dar nu o mai exasperează neîncetat. Este acea parte a lanţului în care fiecare răspuns naşte întrebări infinite dar asta nu o mai afectează acum când simte că are o identitate proprie de care nu se mai îndoieste. Este acea parte a lanţului care ne face  conştienţi că nu vom afla niciodată întreg adevărul din lume şi care totodată ne stimulează creşterea şi dezvoltarea.

La fel ca un copil care are etape de creştere şi etape de stagnare, aşa, orice om care şi-a găsit liniştea interioară poate avea perioade în care să accepte provocarea lanţului de întrebări şi răspunsuri infinite şi perioade în care trăieşte pur şi simplu aventura vieţii, fără întrebări şi fără răspunsuri! Doar cu propriile sale ingrediente!