Dezvoltarea Personală și Dovezile Științifice

Îndoielile privind posibilitatea schimbării omului s-au perpetuat de-a lungul timpului din cauza ipotezelor contradictorii privind limitele schimbării şi privind modalităţile prin  care oamenii se pot schimba.

Şi totuşi, cu timpul, studiile, cercetările şi observaţiile realizate de ştiinţele psihologice şi neurologice au demonstrat nu numai că omul se poate schimba, ci că omul este eminamente supus schimbării.

Există motivaţii biologice solide care susţin atât modificările însemnate cât şi continuităţile semnificative în dezvoltarea pe parcursul întregii vieţi şi în procesele de îmbătrânire. Trebuie prevăzută posibilitatea continuităţilor în dezvoltare, iar acestea sunt influnţate atât de efectele genetice, cât şi de cele ale mediului.

În ultimii ani, ştiinţele neurologice au validat ştiinţific multe dintre ideile care până atunci nu reuşeau să depăşească statutul de ipoteze. Una dintre aceste idei se referă la  fundamentele emoţionale ale învăţării-memoriei. Astfel, s-a descoperit că sistemul care stă la baza schimbării psihoterapeutice este localizat în emisfera dreaptă, nonverbală, şi nu în emosfera stângă, verbală.

Emisfera dreaptă, substratul biologic al inconştientului uman, este totodată sediul sinelui emoţional. Astfel, procesarea inconştientă, nonverbală şi emoţională a informaţiilor, care are loc în emisfera dreapta, stimulează şi induce învăţarea. Această descoperire a dus la noi abordări în ceea ce priveşte memoria.

Diversele tulburări psihologice cauzează diferite tipuri de deficienţe ale memoriei. „Cu câteva microsecunde înainte să devenim conştienţi de ceva, reţelele rapide şi inconştiente ale emoţiei ne modelează felul în care înţelegem lumea şi astfel, într-un fel, ne influenţează modul în care ne amintim viitorul.”

Alte studii recente evidenţiază, de asemenea, asocierea crucială dintre cogniţie (gândire) şi emoţie. Învăţarea modifică răspunsul emoţional şi, invers, răspunsul emoţional pare să declanşeze procese cognitive. Nivelurile optime de excitare şi de stres au ca efect creşterea producţiei de neurotransmiţători şi de hormoni neurali de creştere care stimulează învăţarea.

Emoţiile sau afectele influenţează dezvoltarea cognitivă şi joacă un rol central în dezvoltarea aproape a tuturor aspectelor comportamentelor interpersonale. Sentimentul reprezintă o etapă preliminară esenţială, deşi intuitivă, în orice gândire echilibrată.

Studiile neurologice au pus punct dezbaterii aprinse „natură versus mediu” şi întrebării „oamenii se nasc cu o anumită amprentă genetică şi biologică, iar aceasta se dezvăluie în timp, sau contează mai mult experienţa în cadrul unei anumite familii şi culturi?”. Cele două, natura înnăscută şi mediul nu pot fi separate – genele nu doar că prestabilesc structura de bază a creierului, ci absorb experienţele formatoare, reacţionează la stimuli sociali şi chiar coordonează memoria. Calitatea şi specificul relaţiilor noastre sunt traduse în coduri în cadrul reţelelor neurale care servesc drept infrastructură atât pentru creier cât şi pentru minte.

Prin intermediul acestei translaţii a experienţei în structuri neurobiologice, natura şi mediul devin acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, terapia modifică structura creierului. Biologia şi psihologia sunt ştiinţe integrale. Unităţile minuscule de procesare, neuronii, reprezintă mijlocul de înregistrare a noilor experienţe cu sinele. Aceştia formează reţele complicate pe care le modelăm şi remodelăm în mod constant. Astfel, terapia ar putea fi descrisă drept o încercare de remodelare a reţelelor şi căilor neurale disfuncţionale. Neuronii se modifică şi se dezvoltă în funcţie de noile experienţe şi de învăţare. Prin urmare, gradul de plasticitate din mintea fiecăruia este o cheie a potenţialului succes al terapiei.

Această plasticitate depinde în parte de producţia de substanţe chimice din creier, deci un alt aspect al terapiei ar fi faptul că aceasta stimulează învăţarea prin intermediul stimulării producţiei de dopamină, serotonină, noropinefrină şi alte endorfine endogene care susţin creşterea şi plasticitatea neurală. Specialiştii în domeniul neuroştiinţelor încep să ne explice cum anume influenţează terapia biologia, creierul, sistemele neurale şi, prin urmare, mintea.

Alte studiile, în special cele cu privire la perioada adultă, au relevat faptul că vârsta cronologică oferă rareori suficiente explicaţii legate de funcţionarea fiziologică. Astfel, dezvoltarea este multidirecţională. Aceasta nu urmăreşte o singură direcţie către maturitate, presupune atât avantaje cât şi pierderi şi este plastică – oamenii pot fi făcuţi să se schimbe în funcţie de mediul în care trăiesc şi de experienţele lor.

Drumul dezvoltării fiecărei persoane este unic şi reprezintă produsul interacţiunii dintre factori genetici înnăscuţi, temperamentul şi experienţa unui anumit mediu social.

Terapeuţii integrativi împărtăşesc concepţia evoluţionistă conform căreia schimbarea poate surveni în orice moment al ciclului existenţei. Studiile arată că fiinţele umane au caracteristici constante, dar sunt şi flexibile şi predispuse la schimbări.

La toate vârstele, sunt puternic influenţate de factorii care acţionează în momentele respective. Totuşi, experienţele din prima perioadă a copilăriei influenţează în mod semnificativ modul în care reacţionează o persoană la evenimentele ulterioare. Atât mediul, cât şi îngrijirea primită joacă un rol important, însă rezultatul este decis de intereacţiunea dintre acestea două. Rezultatele terapiei se bazează atât pe contribuţia clientului, cât şi pe răspunsul terapeutului.

Accentul cade asupra unicităţii fiecărei persoane, mai degrabă decât asupra aspectelor universale specifice întregii umanităţi.