„Culorile se nasc din umbre?” am întrebat într-o zi o adolescentă – elevă la școala de Artă. „Da, mai întâi tonuri, apoi culori.”mi-a răspuns. Îi sugerasem să adauge câteva „nuanțe” în desenul alb-negru pe care tocmai îl terminase. „Ar trebui să adaug câteva tonuri de gri mai întâi, umbre…”, mi-a spus. „De ce?” „Nu pot să adaug pur și simplu culoare peste alb și negru…” Mintea mea s-a dus la metafora viziunii alb-negru pe care adulții o folosesc pentru a descrie rigiditatea gândirii, tendința de a împărți lumea în bine și rău, just și nedrept, în lipsa capacității de a tolera ambivalența. Dar care este metafora antonimă? m-am întrebat. Cea pe care o folosim deseori este metafora nuanțelor lumii, a surpinderii culorilor și a diferențelor de nuanță. În limbajul vizual, „tonurile” sunt variații de intensitate (de la alb la negru, trecând prin gri-uri). În schimb, „nuanțele” sunt diferențe de culoare, adesea subtile, greu de pus în cuvinte, dar esențiale în experiența lumii. În sens concret, da, antonimul lui alb-negru este color. Dar în sensul metaforic pe care noi îl folosim, antonimul lui alb-negru este „în tonuri…tonuri de gri, umbre…” De ce oare amestecăm sensul concret cu cel metaforic? De ce înlocuim, în limbaj, tonurile cu nuanțele? Culorile cu umbrele? Poate că nu o facem întâmplător…
Gândirea în alb și negru este, așa cum arată literatura de specialitate, o etapă firească în dezvoltarea copiilor. Jean Piaget o plasează în perioada preoperațională și concret operațională, în jurul vârstei de 6–8 ani, când copiii învață să clasifice lumea pentru a o înțelege și controla. Dar copiii nu se nasc cu o gândire în alb și negru! Ei o învață! Copiii trăiesc în culori și în intensitate. Gândirea polarizată nu se naște în ei, ci se reflectă în ei. Copiii învață să privească lumea în opoziții rigide din poveștile pe care le aud, desenele pe care le privesc și filmele pe care le adoră. Cultura copilăriei abundă în structuri binare: eroi buni versus monștri răi, prințese pure versus vrăjitoare malefice, broaște respingătoare care pot deveni prinți doar prin magia iubirii necondiționate. Aceste structuri narative riscă să devină repere fixe. În încercarea noastră de a-i proteja și de a le structura realitatea, le oferim hărți afective rigide, în care binele și răul nu pot coexista, iar contradicțiile devin greșeli, nu realități umane. Iar dacă nu li se oferă suficient spațiu interior și relațional pentru a explora emoțiile complexe, pot rămâne blocați în această viziune binară, folosind-o ca scut împotriva haosului.
Tulburarea de conduită este definită în DSM-5 printr-un model repetitiv și persistent de comportament în care sunt încălcate drepturile fundamentale ale altora sau normele sociale majore adecvate vârstei. Include simptome precum agresivitate față de oameni și animale, distrugerea proprietății, înșelăciune sau furt și încălcări grave ale regulilor. Nu orice comportament sfidător înseamnă tulburare de conduită. Este important contextul, intensitatea, frecvența și impactul asupra vieții copilului.
Dincolo de diagnostic, tulburarea de conduită poate fi rezultatul unui mediu haotic sau punitiv, unde lumea a fost percepută în termeni extremi. Trecerea de la gândirea alb-negru la gândirea simbolică și complexă – capacitatea de a ține binele și răul împreună – devine astfel un proces dificil, uneori aproape imposibil. Copilul cu tulburare de conduită are adesea o viziune dihotomică asupra lumii: „ceilalți sunt răi, eu trebuie să domin”. El pare blocat în concret: nu poate da sens afectelor sale, nu se poate juca, nu poate gândi în „poate”. Prezentul furiei sale este monocrom,devenind expresia captivității într-o lipsă de spațiu, unde afectele izbucnesc sau se sting. Astfel, furia devine totalizatoare iar lumea lui interioară se reduce la opoziții.
Iubirea se fragilizează întrucât trecerea de la concret la simbolic este esențială pentru a gândi în nuanțe. Iar acceptarea nuanțelor presupune un travaliu de doliu, un travaliu al umbrelor: „celălalt nu este doar bun sau doar rău – e amândouă, iar eu pot supraviețui acestei complexități.” A nu mai fi doar „victimă sau călău”, „bun sau rău”, înseamnă a accepta complexitatea și alteritatea. Iar pentru asta este nevoie de crearea unei lumi în care ambiguitatea să devină tolerabilă – o lume cu mai multe culori, o lume în care afectele pot fi explorate și transformate.
Eroul modern nu se mai luptă încontinuu cu monștri, ci învață să trăiască între paradoxuri. Iar unul dintre aceste paradoxuri este că copilul cu tulburare de conduită nu are nevoie de mai mult control, ci de mai multă culoare! Eroul nu este chemat să înăsprească limitele, ci să redea lumii copilului dimensiunea ei pierdută – aceea în care umbrele nu sunt dușmani ai luminii, ci începutul culorilor.
