„Copilul nu visează doar pentru sine, ci pentru întreaga familie, iar uneori chiar pentru o generație întreagă.” Donald Meltzer
Se spune că a fi părinte este cea mai grea meserie din lume. Iar acest greu este adesea exprimat de părinți, nu prin nenumăratele sarcini care trebuie îndeplinite pentru a le asigura copiilor o îngrijire corectă, ci prin lipsa de răbdare care le este constant pusă la încercare de către copii, atunci când aceștia, prin acțiunile și manifestările lor, le cer atenție din nou și din nou. “Îi ofer oare prea puțină atenție și drept urmare ar trebui să fac eforturi de a-mi găsi mai mult timp pentru el?” se întreabă uneori părintele. “Sau l-am obișnuit cu prea multă atenție și prin urmare ar trebui să fac mai multe eforturi pentru propriul meu timp?” Și pentru că “timp de calitate” a intrat demult în trendul conceptelor moderne de parenting, părintele își completează întrebările adăugând activitățile pe care le face împreună cu copilul și durata aproximativă a acestora. Problema constă uneori în dificultatea de a defini “calitatea”. Iar copiii nu ne ajută deloc cu entuziasmul lor pentru plăcerile imediate. O înghețată aduce întotdeauna satisfacție copilului, iar părinții, prinși în capcana propriilor neputințe, parcă uită cât de puțin timp durează efectul acestor plăceri. Poate că ne-am putea ușura munca dacă am încerca să măsurăm “calitatea” prin “prezență”. Dar ce înseamnă prezență? Ce înseamnă un părinte prezent pentru copilul său? Când simte copilul suficient de mult prezența părintelui ca să poată sta singur și liniștit totodată? Sunt întrebări grele iar efortul de a răspunde este pe măsură. Efectele unor răspunsuri însă ar putea dura mai mult, satisfacția obținută ar putea fi una pe termen lung. Chiar dacă nu pare că merită, chiar dacă ne-am resemnat cu cea mai grea meserie din lume și cu provocările constante ale copilului, uneori nu avem de ales decât să încercăm să înțelegem mai mult. Iar “uneori” ar putea înseamnă, conform DSM5, atunci când copilul manifestă persistent un tipar de dispoziție iritabilă și de comportament argumentativ, sfidător sau vindicativ.
Pentru a fi diagnosticat cu tulburare de opoziționism provocator, un copil trebuie să manifeste cel puțin patru din următoarele simptome, pe o perioadă de cel puțin șase luni: are o dispoziție iritabilă, agresivă; pierde frecvent controlul furiei; este ușor de enervat de către alții; este vindicativ și răzbunător; se ceartă frecvent cu adulții sau cu autoritățile; refuză, sfidează sau se opune activ cerințelor sau regulilor adulte; îi provoacă deliberat pe ceilalți, îi învinovățește frecvent pe ceilalți pentru greșelile sau comportamentul său.
Un copil diagnostigat cu tulburare de opoziționism provocator poate avea totodată și ADHD, iar unele dintre simptomele celor două tulburări se pot împleti într-un mod confuz și greu de delimitat. Impulsivitatea, dificultatea de a tolera frustrarea, iritabilitatea și problemele de concentrare pot fi interpretate fie ca expresii ale unei agitații neurologice, fie ca semne ale unei lupte interioare mai profunde. De aceea, intervenția nu ar trebui să vizeze doar reglarea comportamentului, ci și înțelegerea semnificației acestuia în contextul emoțional al copilului. Uneori, opoziția persistentă nu este doar rezultatul unei tulburări comportamentale, ci semnul unui copil care încearcă din răsputeri să se organizeze psihic în mijlocul unui haos interior greu de gestionat.
Privită prin lentila psihanalitică, tulburarea opoziționist-provocatoare poate reda nuanțe mai subtile din trăirile copilului, care uneori pot fi întrezărite sub forma unui blocaj între două lumi aparent opuse: lumea magică – ca spațiu interior al copilului și lumea realității – ca spațiu exterior.
Sigmund Freud a fost primul autor care ne-a arătat lumea magică a copilului, prezentând-o ca o pe o formă primitivă de gândire infantilă, dominată de principiul plăcerii. Anna Freud a dezvoltat această idee, explicând cum copiii se folosesc de gândirea magică pentru a face față anxietății și realității frustrante. Alți autori au arătat cum comportamentul distructiv al copilului este o formă de protejare a unui nucleu fragil. În această perspectivă, copilul opoziționist devine un apărător al magiei, în fața unei realități prea brutale. Realitatea brutală este reprezentată uneori de „fantomelor din camera copilului” spune Selma Fraiberg – referindu-se la acele suferințe ale părinților, uneori inconștiente și transmise din generație în generație. De aceea, dificultățile copilului nu pot fi pe deplin înțelese în afara relației sale cu dorințele și proiecțiile inconștiente ale părinților. Căci copilul opoziționist se împotrivește, adesea, nu realității în sine, ci unei imagini despre el însuși care i-a fost impusă. Magia devine astfel o formă de a fugi din această imagine.
Așadar, opoziționismul provocator este uneori rezultatul invers al eforturilor adulților de a împinge copilul spre realitate, eforturi pe care copilul le resimte ca pe o negare a subiectivității sale. Deborah Luepnitz a atras atenția că adultul trebuie să accepte “nevoia de imposibil” a copilului, pentru ca acesta să poată apoi renunța treptat la ea.
Pentru a înțelege complexitatea poziției copilului opoziționist, este totuși necesar să privim mai atent la funcția lumii magice în viața psihică timpurie. Lumea magică este un univers protejat, în care copilul simte că are puterea de a crea, modifica sau controla realitatea doar prin gândurile sau dorințele sale. Această lume are un rol adaptativ și vital: ea protejează copilul de angoasele existențiale prea mari și îi permite să exploreze, să înțeleagă și să simbolizeze lumea exterioară dintr-o poziție relativ sigură.
Însă această lume nu poate dura la nesfârșit. Mai devreme sau mai târziu, copilul întâlnește limitele: lucruri care nu se întâmplă așa cum și-ar dori, persoane care nu îi răspund conform așteptărilor, frustrări inevitabile. În acel moment, copilul are nevoie de un mecanism psihic care să-l ajute să tolereze diferența dintre ceea ce își imaginează și ceea ce trăiește. Aici ar fi bine să apară reveria.
Deși unii autori folosesc reveria ca sinonim al magiei, ca părinți este esențial să înțelegem diferențele dintre ele. Reveria este capacitatea minții de a crea spații interioare de simbolizare. Este ceea ce permite gândirii să devină flexibilă și emoțiilor intense să fie trăite fără a fi distrugătoare. Spre deosebire de lumea magică, în care copilul se confundă cu dorințele sale, în reverie există o distanță, o formă de privire interioară care permite contemplarea propriilor stări fără a fi copleșit de ele.
În această tranziție delicată dinspre magie spre reverie, rolul adultului este esențial. Dacă adultul nu este el însuși capabil de reverie, copilul nu va putea învăța să o dezvolte. Dacă adultul reacționează la opoziționism doar cu limite ferme, fără înțelegere, copilul se va simți respins, neînțeles, și va rămâne blocat într-o poziție de luptă.
Reveria este acel „teren de joacă” psihic care nu este nici magie, nici realitate pură. Este spațiul în care copilul se joacă, visează, creează, și astfel construiește sensul lumii. Thomas Ogden numește reveria „a treia zonă” sau spațiul intersubiectiv în care visul comun dintre adult și copil creează o punte între mințile lor. Fără această punte, copilul se închide. Opoziționismul devine un zid împotriva invaziei realității, dar și împotriva lipsei de sens.
Opoziționismul moderat poate fi înțeles nu doar ca o etapă firească a dezvoltării, ci și ca o formă de apărare împotriva confuziei, a pierderii continuității psihice, a prăbușirii dintre „totul” și „nimic”, între controlul magic și realitatea dură, între fuziune și separare. Refuzul este o formă de a spune: „eu exist”, „eu sunt”, „eu am un cuvânt de spus”. Este o opoziție care cere recunoaștere, nu distrugere. Atunci când reveria nu este posibilă, copilul rămâne captiv într-o polaritate crudă: ori totul este așa cum vrea el, ori nimic nu mai are sens. Astfel, opoziționismul devine nu doar un simptom, ci o luptă disperată pentru coerență. Rigiditatea psihică a copilului opoziționist ne indică magia destructurantă în care este capturat, o magie defensivă, sărăcită de creativitate și care exclude realitatea.
Trecerea de la magie la reverie nu este un proces de înlocuire a unei iluzii cu alta, ci o schimbare profundă în organizarea internă a copilului, un transfer de suport. Magia susține omnipotența, fuziunea cu dorința, negarea limitelor. Reveria, în schimb, este acel spațiu intermediar, acel spațiu potențial în care copilul poate începe să viseze despre lume fără a fi prizonierul propriilor dorințe. În acest sens, reveria este o punte către realitate, dar o punte blândă, permisivă, fluidă, una care permite eului să își imagineze, să creeze, să resemnifice, înainte de a confrunta frontal ceea ce este de neacceptat. Tulburările disruptive, acting-out-ul, opoziția furioasă, retragerea severă dar și simptomele ADHD-ului sunt semne ale unui conflict nerezolvat între nevoia de a păstra magia și neputința de a o transcende prin reverie. Sunt semnele captivității într-o magie toxică sau al exilului într-o realitate ce nu-l poate conține.
Pentru a putea accepta realitatea, copilul are nevoie de un adult care să nu-i spulbere magia ci să o viseze împreună cu el. E necesar ca adultul să poată admira și respecta logica internă a copilului, fără a o forța să se alinieze la logica adultului. Căci reveria nu este visare pasivă, ci capacitatea de a visa pentru celălalt, împreună cu celălalt. Magia este casa de origine. Reveria este calea sa de ieșire. Iar realitatea nu este inamicul, ci destinația firească, atunci când drumul spre ea este presărat cu sens, joc și…un adult care poate să îndoaie lumea fără să o frângă.
