„It is a joy to be hidden, and a disaster not to be found.” (Donald W. Winnicott)
Uneori, oamenii mari vorbesc, cu o umbră de resemnare, despre zilele lungi și mute ale copilăriei lor, petrecute între pereții unui apartament pustiu, când timpul se dilata fără milă și nimic nu părea să se întâmple. Prietenii lor – „copii norocoși” – erau plecați la țară la bunici, la pescuit cu tații, în drumeții cu unchii sau la bâlciuri cu verișorii. Când se întorceau acasă, lăudăroșenia acestora căpăta proporții insuportabile pentru ei – copiii nevizitați, neînsoțiți, înconjurați doar de plictiseală și pereți. Și totuși, erau nevoiți să-și înghită invidia pe nemestecate dacă voiau să-și salveze restul vacanței și să primească puțină energie pozitivă de la aventuroșii cu bateriile pline.
Uneori, oamenii mari vorbesc, cu o umbră de mândrie, despre nenumăratele activități pe care le fac în prezent, mimând entuziasmul pe care îl așteptau în copilărie și retrăind plictiseala care parcă i-a copleșit definitiv, căutând cu disperare încă, să recupereze acel interes, talent, pasiune sau hobby pe care nu au avut prilejul să îl descopere când erau mici.
Uneori, oamenii mari vorbesc, cu o umbră de vinovăție, despre cum își doresc pentru copiii lor tot ce nu au avut ei înșiși. Și le oferă, drept urmare, tot ceea ce modernitatea are de oferit sau de vândut: de la haine, dulciuri și jucării inedite, la activități recreative, călătorii în locuri îndepărtate, vacanțe exotice, parcuri tematice sau locuri de joacă cu garanție pentru distracție. Nu lipsesc taberele internaționale, meditațiile, cursurile, sporturile cu denumiri sofisticate, atelierele, opționalele și cercurile de aprofundare, platformele digitale și antrenorii personali.
Uneori, oamenii mari mărturisesc, cu o umbră de rușine, că își retrăiesc copilăria prin copiii lor. Acest lucru, până la un punct, nu ridică probleme nimănui, este uman. Alteori însă, copilul devine un fel de agent de recuperare a unei pierderi din trecut. Și din ce în ce mai des, această problemă este denumită ADHD. Fie că este vorba de un diagnostic oficial sau nu, părinții sunt îngrijorați în legătură cu agitația prea mare a copilului lor, care pare că nu poate sta locului nicio secundă, că se plictisește prea repede de orice. Se foiește, întrerupe, fuge dintr-o activitate în alta, are dificultăți în a aștepta, pare că „se bagă” peste alții, vorbește neîntrebat, reacționează exagerat în raport cu contextul, este neliniștit și pare „încărcat cu baterii”.
Conform DSM-5, tulburarea cu deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD) este împărțită în trei forme: cu predominanța neatenției, cu predominanța impulsivității/hiperactivității, și forma combinată. Pentru a fi diagnosticată impulsivitatea/hiperactivitatea, cel puțin șase din următoarele simptome (pentru copii sub 17 ani) sau cel puțin cinci simptome (pentru adolescenți de peste 17 ani și adulți) trebuie să fi fost prezente cel puțin șase luni, într-un grad inadecvat pentru nivelul de dezvoltare și care afectează în mod negativ funcționarea socială, academică sau profesională: se foiește frecvent în scaun sau bate din mâini sau picioare ori se zvârcolește; se ridică din bancă în situații în care se așteaptă să rămână așezat (în clasă, la birou); aleargă sau se cațără excesiv în situații nepotrivite; nu poate să se joace sau să se angajeze în activități liniștite, este adesea „în mișcare”; vorbește excesiv; răspunde impulsiv, înainte ca întrebarea să fie complet formulată; are dificultăți în a-si aștepta rândul; întrerupe sau intervine peste ceilalți (întrerupe conversații, jocuri sau activități; poate lua lucrurile altora fără permisiune).
Dincolo de simptome, psihanaliza se întreabă ce se întâmplă cu adevărat în interiorul acestor copii. Ce se ascunde în spatele acestui comportament aparent „prea plin”? Oare chiar e vorba de „prea multă energie” sau de un fel mai profund de a nu-și găsi locul? Oare această mișcare continuă nu este un fel de căutare? Sau de întrebare? Psihanaliza nu neagă diagnosticul, ci îl umanizează.
„To be or not to be, that is the question.” (William Shakespeare)
Trăim în cultura lui “a face”. A fi ocupat înseamnă a fi valoros, a face înseamnă a progresa. A nu sta înseamnă a nu pierde timpul, a fi în activitate înseamnă a te dezvolta. În această logică, copilul hiperactiv pare că se încadrează perfect. Doar că el devine un consumator, nu un creator. Își consumă timpul, nu îl locuiește. Astfel că, paradoxal, el nu face, ci fuge. Fuge de un gol, de un spațiu interior care nu poate fi locuit, fuge de ceva ce nu poate fi pus în cuvinte. Și în fuga lui, ajunge să umple locul gol al celuilalt, devenind simptomul unei neliniști colective. Copilul hiperactiv nu se oprește pentru că nu poate sta și nu poate sta pentru că dacă ar sta ar trebui să fie. Și dacă ar fi, ar trebui găsit, ar trebui recunoscut, prin ceea ce este, nu prin ceea ce face.
Uneori, oamenii mici ar întreba, cu o umbră de teamă: am voie să fiu doar eu, așa cum sunt? Sau trebuie să fiu mereu ceva în plus, ceva de arătat, de demonstrat, de dovedit? În spatele hiperactivității se ascunde uneori vinovăția de a fi. Agitația e strigătul copilului negăsit iar impulsivitatea nevoia de a fi mai mult decât un exces de energie de consumat. Donald Winnicott spunea că un copil sănătos psihic este cel care a învățat să fie singur în prezența cuiva. Dar copilul cu ADHD – în special cel hiperactiv și impulsiv – e rareori singur. E mereu în mișcare, mereu cu cineva sau ceva, chiar dacă într-un mod haotic, dezordonat, conflictual. Agitația lui e un mod de a nu cădea în vid. De aceea, copilul are nevoie, în primul rând, să fie „ținut în minte” – nu stimulat, antrenat, gestionat sau administrat, ci simțit, cuprins, văzut, întâmpinat pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce face. Poate că uneori, sub impulsivitatea și plictiseala copilului cu ADHD, se ascunde tocmai această imposibilitate de a simți că este „ținut în mintea” cuiva. Plictiseala devine semnalul unei prezențe lipsă, nu lipsă de activități interesante ci de un spațiu psihic în care el să existe, să se desfășoare, să își construiască lent și firesc ființa. Didier Anzieu vorbea despre cât de fundamentală este experiența continenței afective – capacitatea părintelui de a conține stările brute ale copilului, fără să se panicheze. Astfel, copilul își dezvoltă pielea psihică, învelișul care delimitează spațiul interior de cel exterior și care ne conține trăirile. La copilul hiperactiv, acest înveliș este fragil. Impulsurile izbucnesc, emoțiile se revarsă, atenția se rupe. Bion avertiza că, în lipsa acestei funcții de „conținere”, copilul rămâne copleșit de senzații brute, pe care nu le poate transforma în gândire. Bion vorbea despre nevoia copilului de o figură care să îi preia trăirile și să i le transforme într-o formă cu sens. Fără o figură care să transforme emoțiile brute în gânduri care pot fi prelucrate, copilul rămâne într-o stare de evacuare continuă. Hiperactivitatea, în această cheie, este un mecanism de evacuare, o luptă cu un surplus intern care nu poate fi digerat.
Așadar, hiperactivitatea poate fi înțeleasă ca o căutare frenetică a unui spațiu în care copilul să „fie”, excesul comportamental poate fi înțeles ca mască a golului relațional iar plictiseala ca lipsa unui spațiu interior locuibil.
Uneori, oamenii mari se simt singuri. La fel de singuri ca atunci când erau copii. Își numesc singurătatea “plictiseală” și încearcă să o trateze cu activități. Ei sunt îngroziți totodată de plictiseala propriilor copii. Doar că…există o plictiseală “bună”, care trece, e ca un moment de vid creativ în care nu vrei să faci nimic, nu ai chef de nimic. Din acest nimic se naște ceva. Dacă plictiseala e acceptată, tolerată, dacă nu sperie, ea “se tratează” cu „a face”. Există și o plictiseală „rea”, care doare, care nu trece, care apasă și nu duce nicăieri, și care se numește, de fapt, singurătate. Dacă e recunoscută, acceptată și nu sperie prea tare, “se tratează” cu “a fi”.
Uneori, oamenii mari încep să își recunoască propria singurătate și prind curajul de a-și pune întrebări precum: Ce nu îi ofer copilului atunci când îi ofer “totul”? Ce rămâne din mine atunci când îi iau tableta din mâini? Ce simt atunci când copilul nu mai are chef de nimic? E plictiseală sau singurătate? Am curajul de a sta lângă el fără să fac nimic? Pot să fiu eu însumi suficient de prezent încât să îl țin fără nimic? Devine posibil ca, poate pentru prima oară, părintele să îl poată însoți cu adevărat pe copil – în plictiseala lui, în zbuciumul lui, în neputința lui. Acolo începe vindecarea, nu în liniște, ci în relația care poate conține neliniștea.
