Psihoterapia și Îndoiala

A încerca să defineşti terapia în câteva fraze sau pagini, se poate dovedi a fi o grea încercare. Ce este terapia, este o întrebare cu răspunsuri infinite, răspunsuri care, la rândul lor, nasc alte întrebări.

Ar fi simplu, şi foarte mulţi aleg această cale simplă, de a alege câteva definiţii din multitudinea de definiţii care s-au acumulat în cei o sută cincizeci de ani de teorie, de statut de ştiinţă. Cei care nu au uitat însă că psihologia s-a născut din filosofie,  nu se pot mulţumi cu doar câteva definiţii, nu se pot mulţumi cu teoria.

Şi asta pentru că terapia este ca mersul pe bicicletă. Nu putem învăţa să mergem pe bicicletă citind o carte despre biciclete. Următoarea definiție ar putea reprezenta doar o primă pedală:

“Psihoterapia şi consilierea terapeutică sunt activităţi psihologice profesioniste centrate pe relaţia de ajutor în situaţiile de criză personală sau colectivă, de impas existenţial iminent sau trenant, de dificultate în adaptare, relaţionare şi integrare socială. Ele sunt necesare atunci când persoanele se confruntă cu: blocarea capacităţilor uzuale de a face faţă provocărilor vieţii, ca şi problemelor survenite în educarea şi dezvoltarea lor, în situaţii de impas existenţial, pierderi şi traume, suferinţă psihică şi somatică în contextul anumitor maladii, intervenţii chirurgicale, accidente etc”

Omul nu este decât o trestie, cea mai   slabă din natură dar este o trestie cugetătoare …… nu este nevoie ca întreg universul să se înarmeze pentru a-l strivi pe om, fiindu-i de-ajuns doar o suflare de vânt sau un strop de apă care să-l aplece şi să-l doboare la pământ… Ce fel de himeră este omul? Ce noutate, ce haos, ce subiect de contradicţie, ce miracol? Purtător de adevăr, un munte de incertitudine şi eroare; gloria şi rebutul universului…Ne propunem un scop bine determinat  şi nu foarte uşor de atins, iar dacă în cele din urmă reuşim să-l ducem la îndeplinire, în loc să ne bucuram de odihna bine meritată, aceasta devine un chin datorită inactivităţii şi căutam alte piscuri de cucerit. (Blaise Pascal, Cugetări, 1650)”

După aproape trei sute de ani de când filosoful Blaise Pascal ne-a oferit imaginea omului aflat într-o continuă lupta cu sine şi cu limitele sale în descoperirea adevarului ce îl inconjoară, Wilhelm Wundt a înfiinţat în 1879, la Universitatea din Lipsca, primul laborator experimental de psihologie.

A fost momentul în care psihologia a fost recunoscută ca ştiinţă de sine stătătoare. Nu mai era o ramură a filosofiei, ştiinţa despre oameni, ci devenea ea însăşi o ştiinţă, o ştiinţă pentru oameni.

După aproape o sută cinci zeci de ani de când este ştiinţă, oamenii au încă îndoieli privind eficienţa ei, îndoieli ce provin, de multe ori, din falsa impresie că terapia ar putea sau ar pretinde că poate să  schimbe natura umană. Îndoieli au şi cei care ştiu că terapia  încearcă doar să îi ajute pe oameni să îşi cunoască propria natură, să îşi găsească propriile adevăruri  şi să le facă faţă.

Terapia este privită, de multe ori, ca o înşelătorie prestată de cei care vor să câştige bani moţăind pe canapea sau de unii pseudo-cercetători britanici care dau ştiri haioase la televizor. Această percepţie despre terapie îi tulbură pe majoritatea celor care se pregătesc să profeseze în acest domeniu. Ei nu îşi pot explica de ce înaintaşii lor nu au reuşit să demonteze aceste prejudecăţi şi mulţi dintre ei îşi imagineaza că vor încerca ei înşişi, prin diferite mijloace, să schimbe percepţia celor care nu cred că terapia poate avea rezultate reale, autentice.

Aflaţi la începutul carierei, ei pledează înfocaţi în favoarea terapiei şi recomandă prietenilor şi cunoştinţelor să consulte un terapeut, ori de câte ori aceştia se află în situaţii dificile de viaţă. Vine o zi în care ei înţeleg că terapia nu este pentru toată lumea. Sau că nu este pentru orice moment al vieţii unui om.

Şi această zi este ziua în care îşi dau seama cât de mult s-au îndoit şi ei înşişi în trecut. Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist, spunea filosoful Rene Descartes în urmă cu patru sute de ani. Oamenii au nevoie de îndoială pentru a exista, pentru că asta este natura lor, mereu în căutarea adevărului, mereu în incertitudine. Dovezi ştiinţifice există. Zeci de studii, analize, experimente au demonstrat că terapia este eficientă. Cu o condiţie însă. Să vrei ca ea să poată funcţiona.

Este un cerc vicios din care terapia, deşi ştiinţă, nu va ieşi niciodată. Pe de altă parte, dacă facem un exerciţiu simplu de imaginaţie, ne dăm seama că într-o lume în care toţi ar crede în eficienţa terapiei, terapia nu şi-ar mai avea rostul. Ar însemna că natura umană nu ar mai fi cea descrisă de Pascal în urmă cu trei sute de ani, iar terapia psihologică,  care lucrează cu natura umană, ar trebui să fie cu totul altceva sau să nu mai fie nimic.

Psihologia va trebui mereu să îşi demostreze eficienţa pentru a rămâne în rândul ştiinţelor respecate, însă încercările de a elimina complet îndoiala din rândul oamenilor s-ar dovedi zadarnice si chiar de nedorit, dacă ne gândim că îndoiala reprezintă o parte semnificativă din materialul de lucru al terapeuţilor.