„Omul nu se naște în tăcere, ci în dorința Celuilalt.” — Jacques Lacan
Există oglinzi care ne arată, și oglinzi care ne șterg. Oglinzi care ne reflectă chipul și îl întorc către noi cu blândețe, și oglinzi care ne fură privirea, absorbind-o într-un spațiu lucios, dar gol. Ecranul poate deveni una dintre aceste oglinzi – oglinda care nu ne vede chipul, emoțiile, gândurile, ci le topește într-un spectacol continuu. Copiii se uită în această oglindă și, în loc să se recunoască, se pierd. Și totuși, o privesc cu insistență, ca și cum, dincolo de strălucirea ei, s-ar putea întrezări ceva: poate o mamă absentă, poate o poveste neterminată, poate lumea magică pe care nu mai știu cum să o inventeze singuri și să o păstreze în interiorul lor.
Când copiii par prea neatenți, agitați sau impulsivi, părinții se îngrijorează. Simt că ceva nu este în regulă. Se gândesc la ADHD, un diagnostic din ce în ce mai popular în rândul copiilor. DSM-5 îl numește „tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate” pe care o împarte în trei forme: cu predominanța neatenției, cu predominanța hiperactivității-impulsivității sau mixtă. Copilul diagnosticat cu ADHD cu predominanța neatenției manifestă timp de cel puțin șase luni, într-un mod neadecvat pentru nivelul său de dezvoltare, șase din următoarele simptome: nu acordă suficientă atenție detaliilor; face greșeli din neatenție în teme sau activități; are dificultăți în a-și menține atenția în sarcini sau jocuri; pare că nu ascultă când i se vorbește direct; nu urmează instrucțiuni și nu îndeplinește sarcinile școlare sau domestice; are dificultăți în organizarea activităților; evită sau nu îi plac sarcinile care necesită efort mental susținut; pierde frecvent obiecte necesare activităților (cărți, jucării, creioane); este ușor distras de stimuli externi și uită activitățile zilnice.
Fie că aceste simptome clarifică sau nu diagnosticul, ele nu spun nimic despre nevoia copilului de a fi văzut, de a fi iubit sau regăsit într-un spațiu care să-i aparțină. Nu spun dacă lipsa atenției este refuzul tăcut al unei realități care nu îl conține sau dacă nu cumva agitația este chemarea unei altfel de prezențe. Astfel că psihanaliza începe acolo unde simptomul se termină, întrebându-se: de ce? Ce se întâmplă în psihicul copilului care nu mai poate fi prezent, care fuge dintr-un gând în altul, dintr-un gest în altul, dintr-o emoție în alta fără răgaz? Putem întrezări câteva nuanțe dacă ne întoarcem la ceea ce copilul construiește în primii ani de viață: lumea sa magică.
Ce este lumea magică a copilului?
Lumea magică este o etapă esențială a copilăriei în care fantezia și realitatea se amestecă. Este acel spațiu imaginar în care copilul transformă realitatea brută în poveste, în joacă, în simbol. Este o formă primară de apărare împotriva angoasei de separare, a necunoscutului, a neputinței. Copilul își creează povești pentru a-și explica lumea și pentru a o controla simbolic. Lumea magică stă la baza creativității, imaginației și rezilienței psihice. În lipsa ei, copilul rămâne expus, vulnerabil, lipsit de mecanisme interne de reglare emoțională. Altfel spus, copilul are nevoie de un spațiu intermediar între realitate și fantezie, un spațiu în care poate transforma ceea ce îl sperie în ceva cunoscut, ceea ce îl doare în ceva povestit, ceea ce îl tulbură în ceva jucat. Prin imaginație, copilul construiește sensuri, leagă relații, internalizează figuri afective și le transformă în povești. Astfel, copilul poate face față lumii, fără a fi copleșit.
În trecut, această lume se năștea din puțin: o pătură devenea cort, un băț devenea sabie, o umbră devenea zmeu. Cu cât realitatea era mai tăcută, cu atât copilul inventa mai mult. Cu cât obiectele din afară erau mai simple, cu atât lumea dinăuntru era mai vie. Lumea magică a copilului prindea viață în tăcerea dintre stimuli, în golul dintre evenimente. Uneori, poate de prea multe ori, tăcerea era prea mare, golul era prea adânc. Și poate că, dacă atunci nu ar fi fost prea puțin, acum nu ar fi fost prea mult. Este deci necesar să luăm în considerare perspectiva unui trecut care oferea prea puțin copiilor. Și vorbim în acest caz, de substimulare, de cealaltă latură a monedei…o monedă cu două fețe care, deși par opuse, poartă aceeași inscripție: lipsa întâlnirii autentice. Pe de o parte, tăcerea golită de sens, în care copilul rătăcește fără un Celălalt care să-i răspundă, pe de altă parte, zgomotul constant al unui exterior care invadează, dar nu oglindește. În ambele cazuri, lumea magică a copilului este amputată: în prima din lipsă, în a doua din exces. Fie că e înfometat de stimuli sau sufocat de ei, copilul nu mai are spațiul simbolic în care să transforme realitatea în poveste.
Ecranul: o lume magică străină, un Celălalt intruziv
În prezent, lumea magică a copilului nu mai este amenințată de lipsa stimulilor externi, ci dimpotrivă, de prea multă fantezie prefabricată. Lumea magică aproape că nu mai apucă să se nască. Înainte ca tăcerea să-i devină prieten, copilul aude deja muzica dintr-un joc. Înainte ca plictiseala să-i trezească fantezia, ochii i se scufundă în ecran. Astfel, copilul nu mai are de construit o lume. Privește în oglinda strălucitoare a tehnologiei și găsește acolo o lume gata făcută — doar că nu e a lui. Ecranele – desenele animate, jocurile, videoclipurile – oferă un flux continuu de imagini, personaje și povești. La prima vedere, par să fie exact ceea ce copilul ar construi singur: o lume colorată, animată, distractivă. Dar această lume nu este construită de copil, ci în locul copilului. Este o lume impusă din exterior, un celălalt care nu oglindește copilul, ci îl atrage, îl seduce și îl înghite. Copilul nu mai are spațiu pentru a crea lumea lui. Trăiește mereu în lumea creată de celălalt. Nu mai inventează povești — le consumă. Nu mai devine narator — devine spectator. Un spectator fără spațiu pentru reverie, absorbit într-o lume magică, resimțită ca o invazie simbolică: un Celălalt care nu răspunde, ci doar oferă — rapid, zgomotos, neîncetat, un Celălalt intruziv. Astfel, copilul nu mai are când și unde să-și creeze propriul spațiu simbolic. Nu mai poate să viseze, pentru că este deja visat de altcineva. Nu mai poate să imagineze, pentru că este prea ocupat să consume. Iar când nu mai are spațiu să creeze lumea din interior, copilul se dezechilibrează. Devine neatent, pentru că nu mai are niciun punct de referință în interior. Devine impulsiv, pentru că totul trebuie să se întâmple imediat, ca pe ecran. Devine agitat, pentru că nu mai are unde să stea cu el însuși.
Regresia tăcută a copilului neatins
Copiii cu ADHD nu sunt copii „defecți”. Uneori sunt copii care au pierdut oglindirea maternă. Oglindirea nu înseamnă doar a fi văzut, ci a fi văzut într-un mod care transformă. O mamă (reală sau internă) care se uită la copil cu blândețe, cu răbdare, cu prezență, îi dă voie să devină. Un ecran, oricât de atractiv, nu oglindește nimic. Nu transformă. Nu recunoaște. Este o oglindă care nu reflectă. Acești copii caută, se agită, se mișcă, își fugăresc gândurile pentru că nu mai știu unde să locuiască. Sunt ca niște pasageri într-un tren care nu oprește niciodată. Nu au unde coborî. Dacă privim prin lentila psihanalizei, putem vedea neatenția nu ca pe o disfuncție înnăscută, ci ca pe un mecanism de apărare împotriva invaziei din exterior. Într-o lume suprastimulantă, copilul se apără de exces prin retragere, disociere, regresie. Mintea lui refuză să se lipească de realitate pentru că nu are unde să ancoreze. Nu are o lume proprie în care să integreze ceea ce vine din afară. Neatenția este astfel semnul că nu există un spațiu interior în care să fie primit conținutul lumii. Copilul nu poate fi atent pentru că nu mai are unde să fie atent. E ca și cum l-am adus într-o cameră plină de oglinzi care reflectă totul… mai puțin pe el.
Ce putem face?
ADHD, din această perspectivă, nu este doar o tulburare de atenție, ci o fractură simbolică. Un efect al absenței spațiului interior, al pierderii lumii magice. Nu este nevoie să interzicem tehnologia, dar este vital să reconstruim podul dintre copil și lumea lui interioară. Asta înseamnă: timp fără stimuli, timp de joacă liberă, timp de tăcere, timp împreună. Nu corectăm copilul ci îi redăm spațiul de a fi. Îl reînvățăm să viseze.
