Uneori copiii vorbesc, dar cuvintele lor sunt sparte, stafii de sunete lipsite de claritate, fraze care se încurcă înainte de a ajunge la urechile celorlalți. Părinții înțeleg ce vor să spună copiii lor, dar pentru un străin, propozițiile acestora par un hățiș. Uneori, copiii se enervează, evită să mai încerce sau își dezvoltă propriile coduri, lăsând lumea exterioară să ghicească ceea ce ei nu pot exprima răspicat. Aceasta este lumea tulburărilor de limbaj, unde sunetele se luptă să iasă, dar nu găsesc drumul potrivit.
DSM-5 încadrează această problemă sub numele de “tulburare fonologică”, o tulburare care descrie dificultatea copiilor de a produce sunetele necesare pentru a construi un limbaj clar și inteligibil. Această problemă este diferită de bâlbâială sau mutism. Copiii vor să vorbească și o fac, dar pronunția lor este afectată – fie că omit sunete, le înlocuiesc sau le inversează. Nu orice pronunție greșită este o problemă. Mulți copii au dificultăți temporare care dispar natural. Însă, există câteva semnale care ar trebui să atragă atenția părinților: la 3 ani – copilul nu poate pronunța sunete simple precum „p”, „b”, „m”, „t”, „d”; la 4 ani – copilul încă înlocuiește literele („r” devine „l”, „s” devine „ș” permanent); la 5 ani – frazele sale sunt greu de înțeles pentru cei din afara familiei; la 6 ani – persistă distorsiuni fonetice majore (ex. „cățel” devine „tățel”); la orice vârstă – copilul devine frustrat, evită să vorbească sau își ascunde greșelile. Dacă dificultățile persistă, este importantă o evaluare logopedică.
Dacă DSM-5 vorbește despre simptome și manifestări clinice, psihanaliza se întreabă: de ce? Pentru că limbajul nu este doar un vehicul, nu este doar o colecție de sunete organizate în fraze. Este firul nevăzut care ne leagă de celălalt. Psihanaliza ne arată că, de multe ori, dificultățile de pronunție nu reprezintă o lipsă, ci o protecție. Copilul care nu vorbește poate că nu se simte în siguranță să fie auzit. Poate că, undeva în istoria sa timpurie, a învățat că a vorbi înseamnă a fi expus, a fi judecat, a fi vulnerabil. Lacan vorbește despre limbaj ca despre o poartă spre lumea simbolică. Dacă această poartă este prea greu de împins, copilul rămâne capturat într-o lume primară, pre-verbală, unde dorințele și angoasele nu pot fi exprimate, ci doar resimțite.
Limbajul este ritm, muzicalitate, respirație și armonie…este o țesătură a sinelui. A vorbi corect înseamnă a prinde contur în ochii celorlalți. Când copiii se împiedică de propriile sunete, când sunetele par străine chiar și pentru ei, poate că nu este vorba doar despre o dificultate mecanică, ci despre o dificultate de a-și găsi locul în limbajul lumii. Și atunci, uneori copiii preferă să tacă. Când în spatele tăcerii este frustrarea, copiii înțeleg că ceilalți nu-i înțeleg. Se supără și încep să evite comunicarea verbală. Când în spatele tăcerii este confuzia, copiii nu mai au încredere în cuvintele lor. Pot ezita, pot rămâne pe jumătate tăcuți, simțind că limbajul le este inamic. Când în spatele tăcerii este un refuz, limbajul a devenit pentru copiii o zonă de presiune de care se apără pentru a evita rușinea și corecturile constante. Când în spatele tăcerii este anxietatea de separare, copiii încearcă să rămână în contact cu o figură de atașament, care le „traduce” nevoile fără ca ei să le exprime.
Așadar, a vorbi nu înseamnă a emite sunete. A vorbi înseamnă a exista, a fi auziți, a fi recunoscuți în relație. Copiii care nu pot pronunța deslușit, se află, într-un fel, la granița dintre a fi înțeleși și a fi izolați. Ei există în lume, dar cuvintele lor par să rătăcească pe drum. Responsabilitatea noastră nu este doar să-i învățăm să spună sunetele corect, ci și să le oferim siguranța că au un loc important în conversație.
Bibliografie:
Shriberg, L. D., & Kwiatkowski, J. (1994). Tulburările fonologice în dezvoltare: un profil clinic. Journal of Speech, Language, and Hearing Research
Freud, S. Nevroza la copil. Opere alese Vol. 8, București: Editura Trei.
