Poveste terapeutică pentru copii și părinții cu dificultăți legate de:
FRICĂ, FRICI, FOBII, ANXIETATE DE SEPARARE
Undeva, departe, dincolo de locul pe care ursuletul Freddy îl pândea tot timpul pentru a surprinde întâlnirea pe care și-o dădeau pe ascuns ziua și noaptea, se afla pădurea în care locuia bunica-urs. Era o pădure plină de culoare. Poienițe doldora de flori, fluturi neastâmpărați care se jucau ascunselea cât era ziua de lungă, copaci cu trunchiuri încolăcite care parcă dansau pe ritmurile dictate de ciripelile păsărilor ascunse după frunze, gărgărițe jucăușe care își etalau bulinele fără să se sinchisească de privirile curioase ale puilor de urs. Bunica îi povestise lui Freddy totul despre locul în care locuia de când era mică, într-o vizită-surpriză pe care ea i-o făcuse mai demult. Freddy abia aștepta să vadă cu ochii lui ceea ce doar își imaginase. Dar mama îi spusese că distanța până la bunica era prea mare și că el era prea mic pentru o călătorie atât de lungă. Așa că Freddy a tot așteptat să crească, până când într-o zi i-a venit o idee:
-Mama, în loc să așteptăm să cresc eu, nu mai bine micșorăm distanța pâna la bunica? a întrebat-o el în timp ce stăteau tolăniți pe iarbă în fața bârlogului, urmărind apusul soarelui.
-Cum am putea să facem asta, Freddy? l-a întrebat mama zâmbind, lingându-l apoi pe nas ca să îi înlăture furnica ce se pregătea să îi intre într-o nară.
-Mergem pe pod, mama! I-a răspuns Freddy încrețindu-și nasul.
-Oof ce bine ar fi să existe un pod…dacă ar exista poduri peste tot, am putea merge oriunde, oricând…, a spus mama cu glas șovăitor, privind visătoare spre soarele ce devenise roșu ca focul.
-Dar există, mama, există! a zis Freddy cu convingere deplină în timp ce cu o lăbuță i-a întors mamei capul spre el ca să o poată privi în ochi.
-Ai văzut tu un pod, Freddy?
-Da, mama! am văzut unul mare, după ploaie! Trebuie doar să așteptăm să plouă și apoi să fim foarte atenți pentru că apare deodată și poate dispărea foarte repede. Îl pândim și când îl vedem, fugim repede ca să apucăm să urcăm.
-Aaaa curcubeul, cum de nu m-am gândit la asta? Bravo, Freddy! Este o idee foarte bună, așa o să facem.
-Pe bune, mama? Mergem după prima ploaie?
-Da, dar doar dacă apare curcubeul!
-O să apară, mama, îți promit!
-Bine, Freddy! dar stai, ție îți este frică de ploaie. Cum o să pândim curcubeul?
-Mamaaa, nu mai îmi este frică de ploaie, acum mi-e frică doar de apă, adică să intru în apă.
Soluția găsită de Freddy se potrivise perfect cu planurile mamei. Ea se gândea de ceva timp ca ei să se mute la bunica. I-a explicat lui Freddy că atunci când vor pleca, o vor face definitiv, că nu va fi doar o vizită. Și asta pentru că mâncarea se împuținase peste tot iar mamei îi era din ce în ce mai greu să găsească suficientă în împrejurimi. Era nevoită să caute în zone mai îndepărtate de casă, nu îl mai putea lua pe Freddy peste tot cu ea dar nici nu îl putea lăsa singur. Mutându-se la bunica, Freddy putea râmâne în grija ei cât era mama plecată. Ursulețul s-a întristat un pic la gândul că nu va mai sta tot timpul cu mama însă entuziasmul și nerăbdara făță de aventurile ce urmau l-au făcut să înghesuie repede într-un colț îndepărtat al minții, această problemă.
Freddy a numărat șapte apusuri fără ploaie până în după-amiaza când, în timp ce trăgea un pui de somn împreună cu mama la umbra unui frasin gigant, a simțit o picătură de apă prelingândui-se în ureche. A continuat însă să doarmă și picătura de apă s-a transformat, în visul lui, într-un râu adânc și tulbure. Se chinuia să rămână la suprafață în timp ce apa îi înfundase urechile dar nu reușea pentru că un peștișor mic cât o ghindă își transformase înotătoarele în labe uriașe de urs și îl trăgea pe Freddy la fund ca să îl mănânce. Când apa i-a acoperit și nasul, a deschis brusc ochii și a realizat că apa din vis era, în realitate, doar ploaie. „E doar ploaie…” a rostit încet în timp ce căsca și închidea ochii la loc.
-Ce ai spus, Freddy? l-a întrebat mama somnoroasă.
-E doar ploaie…, a repetat Freddy cu ochii închiși.
-Ploaie? a repetat și mama tot cu ochii închiși.
-Ploaie!!! a țipat Freddy și s-a ridicat numaidecât în patru labe. Mama, scoală-te! Plecăm la bunica!
Curcubeul nu s-a lăsat prea mult așteptat pentru că ploaia măruntă și caldă de vară s-a oprit repede. Au pornit imediat la drum, îndreptându-se spre capătul din stânga al curcubeului, care se afla undeva deasupra dealului ce începea la ieșirea din pădure, în partea opusă bărlogului lor. Alergând cât de repede putea, Freddy abia aștepta să vadă toate nuanțele curcubeului sub labele lui. Gâfâind a început să mormăie cântecelul pe care i-l cânta mama când voia să îl grăbească:
Labe de urs, labe de urs
Ați mâncat mure de-ajuns
Hai acum de alergați
Visul voi să vi-l urmați.
Apoi mama a adăugat:
Curcubeul l-oți străpunge
Mierea va-ncepe a curge
La un moment dat însă, Freddy și-a ridicat privirea și nu a mai văzut nimic pe cer. S-a oprit din alergat,continuând să privească în gol.
-Ce s-a întâmplat, Freddy? l-a întrebat mama alarmată. Te-ai rănit la lăbuță?
-Curcubeul a dispărut…podul nostru…înainte să urcăm pe el…mai aveam atât de puțin, i-a răspuns Freddy cu ochii înlăcrimați.
-Freddy, suntem deja pe pod! I-a spus mama în timp ce îi întorcea cu laba capul spre ea ca să îl poată privi în ochi.
-Dar mama, nu văd culorile curcubeului!
-Închide ochii! Ține-i închiși până îți spun eu! Podul este în interiorul curcubeului, la fel ca noi, noi suntem în curcubeu, curcubeului ne înconjoară. Culorile lui sunt peste tot, chiar acum se împrăștie peste tot.
-Cum adică? Pot să deschid ochii?
-Nu încă! Doar ascultă-mă. Trebuie să mai stăm puțin cu ochii închiși pentru că acum culorile sunt atât de intense încât ne-ar orbi pentru câteva momente și n-am vedea nimic, iar apoi nici n-am observa diferența. Trebuie să așteptăm cu ochii strânși cât timp verdele se așterne pe frunze și pe iarbă, roșul, albastrul și galbenul pe flori și pe fructe, rozul se așează pe zmeură, movul pe mure. Din cauza prafului, natura își pierde din culoare. Ploaia spală natura dar nu reușește mereu să îi redea culoarea. Uneori, dimpotrivă, ploata trebuie să sacrifice puțin din culoare ca să curețe bine praful. Atunci apare curcubeul care colorează totul la loc. El rămâne transparent, adică invizibil pentru noi, dar nu dispare, e tot aici! Până la următoarea ploaie, curcubeul se încarcă la loc, cu ajutorul soarelui. Acum deschide ochii și privește cu atenție! Uite-te mai întâi în sus la frunzele copacilor.
-Mamaaa,ai dreptate! suntem în curcubeu! Uite cât de verzi sunt frunzele! a strigat Freddy cu uimire.
-Vino repede! l-a ghidat mama spre o floricică crescută la baza unui stejar bătrân. Uite cât de roșii sunt petalele ei!
-Wauuu! totul este grozav! a spus Freddy învârtindu-se pentru a vedea toate culorile din jur. Mama, hai să căutăm zmeură ca să vedem cât de rozalie e!
-Bună idee, Freddy! mai ales că nu am luat încă micul dejun.
Freddy și mama au mers toată ziua, ghidați de nuanțele infinite ce le descopereau în jurul lor. Culorile persistau încă atunci când soarele își începuse ritualurile de dinainte de culcare. Acum, Freddy și mama se odihneau pe creasta unui deal cu iarbă aproape albastră.
-Freddy, cred că am ajuns la capatul curcubeului…
-Serios, mama? Coborâm de pe pod?
-Da, când ajungem la baza deadului, coborâm. De acolo mai e foarte puțin până la bârlogul bunicii.
-Dar mama, dacă am plecat dimineață și ajungem la apus, înseamnă că am mers toată ziua, drumul nu trebuia să fie mai scurt?
-A fost, puiule, a fost mult mai scurt. Dacă n-am fi luat-o prin curcubeu, drumul ar fi durat trei apusuri.
-Aaaa înteleg…oricum, nu-mi vine să cred că am mers o zi întreagă, mi se pare că abia ce-am plecat. Și nu sunt obosit deloc! Deloc!Deloc!Deloc! a strigat Freddy luând-o la fugă la vale. Bunica o să îmi spună povești toată noaptea iar eu o să stau treaz până mâine dimineață! Yupiii!
Câteva zile, Freddy a fost în culmea fericirii. Împreună cu mama și bunica-urs, a cutreierat întreaga pădure, adică noua lui casă. În timpul plimbărilor, ursoaicele i-au povestit amintiri frumoase și amuzante petrecute în locurile pe care le vizitau. Apoi, în una din zile, tot entuziasmul lui Freddy a dispărut. Mama a plecat să caute mâncare iar bunica a revenit la programul ei obisnuit care includea destul de mult somn. Era bătrână și o dureau oasele dacă nu se odihnea suficiet. Așa că problema aceea înghesuită până atunci într-un colțișor ascuns al minții, și-a găsit acum loc suficient și s-a întins până i-a acaparat lui Freddy toate gândurile. Ursulețul a încercat să o înghesuie la loc, distrăgându-și atenția. A spionat un cărăbuș morocănos, s-a întrecut cu o broască agitată până când aceasta s-a aruncat în râu, s-a dat de-a berbeleacu pe deal până s-a umplut de scaieți și s-a certat cu un țânțar fițos până când acesta l-a pișcat de nas și a fugit. Nimic nu a funcționat. Freddy s-a lăsat păgubaș și s-a trântit dezolat pe iarbă cu botul întins pe labe. Privind spre râul din fața lui, de la o distanță considerabilă, se gândea nevenindu-i nici lui să creadă cum tot ce i se părea fascinant în urmă cu doar câteva zile, i se părea acum banal și plictisitor. Colac peste pupăză, la tristețe s-a adăugat și un fior de invidie în momentul în care i s-a părut că aude mormăielile altor ursuleți aflați dincolo de râul care traversa întreaga pădure. Cu maximă atenție, s-a apropiat puțin de mal încercând să audă dacă zgomotele chiar veneau din pădurea vecină. Mda…era clar, în timp ce el era singur-singurel, alți pui se distrau copios împreună.
-Bau! S-a auzit deodată din spatele lui iar Freddy s-a întors speriat. A dat nas în nas cu un ursuleț necunoscut.
-Salut! Eu sunt Yogy, tu cine ești? l-a întrebat ursulețul cu ochii sclipind de bucurie și cu zâmbetul până la urechi.
-Eu sunt Freddy! i-a răspuns timid.
-Te-ai mutat de curând? Nu te-am mai văzut pe aici…
-Da, m-am mutat acum patru zile. La bunica mea, împreună cu mama.
-Foarte tare! Mă bucur, o să îți placă aici. Cine e bunica ta?
-Doamna Bruna.
-Doamna Bruna, pe bune? E prietenă cu bunica mea, doamna Mura! Asta înseamnă că și noi vom fi prieteni buni. Nu crezi?
-Sigur! Vrei să ne jucăm?
-Mai întrebi?!
Freddy și Yogy s-au jucat toată ziua. Au descoperit că aveau aceeași vârstă, aceleași gusturi și aceleași interese. Le plăceau amândorura murele foarte negre, mierea lipicioasă și poveștile cu fantome-urs. Amândoi se gâdilau cel mai tare în zona burții, amândoi preferau să se joace leapșa decât fața-ascunselea, să se culce mai târziu decât mai devreme și amândoi încercau să fenteze somnul de după-amiază. Așa că au încheiat legământul prieteniei veșnice, sacrificând o zmeură în numele relației lor. Strivind zmeura în același timp, fiecare cu laba dreaptă, au mormăit următoarele: “Sacrific această delicioasă zmeură în semn de respect față de prietenia noastră sacră și jur să nu las niciodată vreo zmeură,oricât de apetisantă, să întervină între noi.”
Fericirea lui Freddy însă a durat din nou puțin. Seara, înainte de culcare, în timp ce îi povestea mamei aventurile lui de peste zi, bunica i-a dat, fără să vrea, o veste foarte proastă:
-Ce bine că mai aveți o zi la dispoziție pentru joacă. Mamei lui Yogy i-a cam trecut răceala și vine poimâine să îl ia acasă.
-Cum adică să îl ia acasă? Unde acasă? a întrebat-o Freddy confuz.
-Acasă în pădurea de peste râu. El vine aici în vizită la bunica Mura dar nu locuiește aici permanent. Nu ți-a spus?
-Nuuu! Pentru că e un trădător!
-Poate a crezut că știi…
-Dacă aș fi știut, n-aș fi făcut legământul zmeurei cu el.
-De ce? l-a întrebat bunica încurcată.
-Pentru că nu locuiește aici! a țipat Freddy în timp ce își strângea ochii înlăcrimați ca să se culce și ca să uite.
A doua zi, Yogy i-a explicat că distanța nu va fi o problemă pentru ei pentru că se vor putea vizita unul pe altul în fiecare zi.
-Eu nu te pot vizita, i-a spus Freddy ferm și supărat.
-De ce?
-Pentru că eu nu pot traversa râul, mi-e frică de apă.
-O să îți învingi frica, apa e mică, abia ne atinge burțile.
-Se poate mări deodată oricând!
-Ba nu, nu se poate, nu s-a întâmplat niciodată asta, mi-a spus bunicul!
-Mi-e frică de apă și punct! N-o să îmi înving frica niciodată!
-Nu înțeleg de ce vorbești așa!
-Nici nu ai cum! Pentru că eu nu sunt prietenul tău cel mai bun, tu ai alți prieteni la tine acasă!
-Păi dacă ești cel mai bun prieten, nu înseamnă că nu am și alți prieteni, de fapt înseamnă chiar că am mai mulți…altfel cum ai putea fi tu cel mai bun?
-E uite că tu erai cel mai bun prieten al meu și erai și singurul! Deci se poate!
-Păi dacă sunt și singurul și cel mai bun, poate mai încerci să scapi de frica de apă…
-Nu pot! I-a răspuns Freddy furios.
Ultimele cuvinte ale lui Yogy i-au rămas în minte lui Freddy așa că după alte trei zile de plictiseală și tristețe, ursulețul s-a hotărât să încerce. Știa că lucrurile nu puteau rămâne așa la nesfârșit. Își imagina uneori cum ar fi să fie un urs mare și puternic, care încercând să prindă pește, trage un mormăit subțire la prima picătură de apă pe care o simte sub labă. Imaginea cu el mare țipând ca un bebe-urs nu l-a ajutat însă în momentul în care a încercat să își vâre o labă în râu. A continuat însă să încerce, în toate felurile: cu ochii închiși, cu ochii larg deschiși privind spre orizont, cu ochii privind în jos sfidând pericolul…imaginându-și că e un urs uriaș, un pește acrobat, chiar și un siren, pentru ca în final să țipe la el însuși “Sunt eu, eu cel de acum și pot să fac asta, vreau și pentru că vreau, pot!” „Nu pot…” a concluzionat sleit de puteri, lăsându-se să cadă la marginea râului. Era pe punctul de a adormi când l-a zărit pe Yogy intrând în apă de pe partea cealaltă a râului. Era însoțit de alți doi prieteni. Freddy s-a entuziasmat atât de tare încât a uitat pentru o clipă unde se afla și a făcut un pas în apă. S-a aruncat instantaneu pe spate, aterizând în iarbă cu o pufnitură.
-Dacă nu poți veni tu la prieteni, vin prietenii la tine! Pentru că de aceea se numesc prieteni! Bery, Martha, el este Freddy, prietenul meu special. Freddy, ei sunt Bery și Martha, cei mai vechi prieteni ai mei.
Cei patru ursulți s-au jucat toată ziua în pădurea lui Freddy. La plecare, lui Yogy i-a venit o idee năstrușnică prin care să își ajute prietenul să scape de frica de apă. Cu amuzament, Freddy i-a povestit mamei înainte de culcare:
-Yogi vrea să adune vreo douăzeci de ursuleți, prieteni ai prietenilor, cunoștințe, rude, care să stea în apă și să formeze un fel de pod pentru mine…și astfel eu să trec fără să mă ud. Crezi că putem încerca asta?
-Yogy este un prieten foarte bun și soluția găsită de el este foarte ingenioasă însă nu poate fi una permanentă. Nu va putea aduna douăzeci de ursuleți în fiecare zi sau ori de câte ori vei vrea tu să mergi în vizită.
-Da, mama, cred că ai dreptate. Noapte bună!
-Noapte bună, Freddy!
-Mamaaa, stai!
-Ce este, dragule?
-Pod! Yogy s-a gândit la un pod! Chiar că semănăm! Sau poate legământul zmeurei ne-a făcut să gândim la fel!
-Despre ce vorbești mai exact?
-Despre pod! Podul a fost și soluția găsită de mine ca să ajungem la bunica! Aș putea scăpa de frica de apă în același mod!
-Aaaa curcubeul! Bravo, Freddy, ai dreptate, cum de nu m-am gândit la asta?
-Doar că…podul e în interiorul curcubeului…când intru în curcubeu, curcubeul învăluie totul în jurul meu…asta înseamnă că tot mă voi uda…
-Da dar vei fi în interiorul curcubeului…acolo sunt culori și nuanțe infinite, nimic rău nu se poate întâmpla.
-Da, mama, o să fac asta la prima ploaie, traversezi și tu o dată cu mine curcubeul peste râu?
-Sigur că da!
-Apoi nu cred că va mai fi nevoie să aștept ploaia…
-Nici eu nu cred. Vei chema curcubeul și el va veni la tine de câte ori vei avea nevoie.
-Da, mama, noapte bună!
-Noapte bună, fiule!