„Sinele nostru nu este o entitate unificată, ci o conversație continuă între multiplele stări ale sinelui. A fi sănătos nu înseamnă să ai un sine unitar, ci să poți sta în spațiul dintre multiplele tale self-uri fără să te pierzi.” (Philip Bromberg)
Simțim uneori că ne pierdem în și odată cu propriile noastre cuvinte atunci când ne temem că s-ar putea sparge înainte să se nască. Poate ca atunci când, cu un gest ezitant, suflăm în cerculețul de săpun, neștiind câtă forță și câtă blândețe să împletim în același suflu, pentru ca balonul să prindă zbor. Încercăm să găsim acel echilibru invizibil între puterea care naște și delicatețea care păstrează. Și nu, nu este deloc ușor. Iar pentru un copil poate fi chiar foarte greu. Copilul simte mult, simte greutatea lumii. Căci lumea nu-și dezvăluie frumusețea de care copilul se simte atras, fără provocări imprevizibile, zgomotoase sau uneori prea tăcute. Provocări care apar uneori chiar în momentele cele mai entuziaste. Atunci când el, îndrăgostit de toate esențele parfumate ale vieții, suflă în săpun de parcă lumea întreagă s-a adunat într-o sferă tremurătoare. Atunci când el, nerăbdător să plămădească o clipă vie între aer și lumină, suflă prea tare iar balonul, în loc să se desprindă ca un vis, se sparge în aerul încă neîmblânzit al lumii. Lumea rotundă și strălucitoare a copilului se frânge înainte de a cunoaște zborul. Copilul tace. Tace din nou. Tace prea mult. Părintele se îngrijorează.
În DSM-5, tulburarea de comunicare socială (pragmatică) este definită prin dificultăți persistente în folosirea comunicării verbale și nonverbale în contexte sociale. Debutează în copilărie, afectând initial adaptarea socială și școlară, iar în lipsa intervenției, poate influența și funcționarea profesională la vârsta adultă. Tulburarea de comunicare socială este caracterizată de: deficite în folosirea comunicării pentru scopuri sociale (inițierea, menținerea și adaptarea conversațiilor; stabilirea contactului vizual adecvat; folosirea gesturilor și expresiilor faciale potrivite contextului); dificultăți în adaptarea comunicării la cerințele contextului sau ale ascultătorului (vorbirea diferită într-o sală de clasă față de un loc de joacă, tonul vocii potrivit situației), probleme în respectarea regulilor conversaționale (luarea rândului în dialog, clarificarea ambiguităților, respectarea temei conversației fără a devia neadecvat), înțelegere deficitară a elementelor implicite și subtile ale comunicării (interpretarea greșită a metaforelor, glumelor, ironiei sau limbajului figurat).
În general, părinților le este recomandat să fie atenți, raportându-se la nivelul de dezvoltare specific vârstei copilului, la următoarele posibile semnale: copilul pare să nu înțeleagă niciodată când e potrivit să vorbească sau să tacă, vorbirea sa este neobișnuit de literală sau rigidă, schimbă subiectul conversației în mod abrupt și neadecvat, întâmpină dificultăți în a-și regla tonul, ritmul sau volumul vocii, are dificultăți în a interpreta gesturile, mimica și emoțiile celorlalți, nu se adaptează la regulile nescrise ale interacțiunilor sociale.
Dincolo de definițiile clinice, limbajul este mai mult decât o abilitate de a folosi cuvintele potrivite în momentele potrivite. Limbajul este o punte deschisă, o încercare de a trimite licăriri din sine undeva, în speranța că, o altă ființă va tresări cu propriile licăriri. Între aceste chemări plăpânde, între zborurile șoptite, se nasc podurile care ne unesc. Nu sunt poduri din piatră și oțel, nu sunt grele, nici vizibile. Materialele folosite pentru construcția acestor poduri sunt cele mai delicate: vise, oglinzi, speranțe, afecțiune, dor, joc, mirare, chemare, cedare, încredere etc. Nu rezistența lor fizică le face trainice, ci puterea de a rămâne prezente, de a se ondula odată cu pașii care le traversează.
A învăța să vorbești înseamnă a învăța să trimiți baloane de săpun. Atunci când un copil le trimite spre lume, fiecare balon poartă un mic fragment din sinele său: un zâmbet, o privire, o silabă, o tăcere. Fiecare balon este o încercare de a spune: „Sunt aici. Mă auzi? Mă vezi?” sau „Unde ești? Te aud. Știu că ești acolo.” Și, dacă frecvența este căutată din ambele sensuri, celălalt va sufla propriile baloane. Între ele, din ele se naște podul nevăzut al întâlnirii.
Când copilul intră în lume prin limbaj, nu o face singur. Cuvintele lui nu sunt proiectile lansate spre un perete mut, ci baloane trimise cu speranța că ele vor întâlni alte baloane, alte zâmbete, alte răspunsuri, priviri, gesturi, chemări. Limbajul nu este o construcție solitară, nu este un monolog, este o creație vie între două lumi care se ating. Este o co-creație, o căutare comună a unei frecvențe. Frecvența este uneori greu de găsit pentru că este bruiată de alte frecvențe necunoscute, care trezesc vechile frici de separare, de abandon, de absență. Iar când aceste frici sunt prea intense, copilul nu mai poate risca întâlnirea. Fiecare cuvânt poate deveni o ezitare între dorința de apropiere și teama de expunere. Nu pentru că lipsesc cuvintele ci pentru că podul de baloane este foarte greu de construit. Tulburarea de comunicare socială nu este absența dorinței de a construi, ci fragilitatea unui spațiu care are nevoie de timp și de răbdare.
Identitatea nu este o monedă unică. Este o legătură din baloane de săpun, din fragmente de sine care au îndrăznit să zboare. În lumea materială, podurile se sprijină pe pământ. În lumea relațiilor, podurile se sprijină pe aer, pe speranță și încredere, pe curajul de a trimite părți din tine fără garanții. Nu rezistența materială susține aceste poduri, ci puterea fragilității — capacitatea de a te deschide, de a fi afectat, de a crea. Astfel că, nu fragilitatea amenință relațiile. Ci frica de fragilitate, refuzul de a risca, de a ne deschide, de a ne lăsa afectați, de a căuta frecvența împreună. În tăcere, copilul caută acea fragilitate care nu este slăbiciune, ci este puterea secretă din care izvorăște siguranța.
Într-un mod tainic, fiecare balon care plutește între mine și celălalt întărește nu doar podul dintre noi, ci și podurile dintre “mine”-urile mele.
