Adevărul, între Iluzie și Ideal

“Frumuseţea terapiei nu constă în faptul că avem de-a face cu adevărul,
indiferent cât de satisfăcător ar fi acest lucru, ci, că, în căutarea acestuia,
respectându-ne şi utilizându-ne ignoranţa, găsim un resort care ne stimulează
cunoaşterea.”
Gaie Houston ne sugerează că adevărul este doar momeala aruncată
ignoranței noastre. Cunoașterea, în acest caz, ar fi undița, cârligul. Întrebarea
este cine sau ce ține undița? Cine sau ce îl scapă pe om de propria ignoranță?
Criza identitară? Nevoia de autenticitate, unicitate, autonomie, exprimată în
întrebarea metafizică „Cine sunt eu?”, întrebare care nu de puține ori se
ascunde în spatele problemelor pentru care, aparent, intrăm într-un proces
terapeutic? Tema identității personale, a împlinirii de sine se află de multe ori
în centrul subiectelor legate de compromisurile pe care oamenii simt că le fac,
de felul în care simt că se mint pe ei înșiși, că joacă roluri sociale pe care nu și-
ar dori să le joace. Ce mai rămâne din mine, s-ar putea întreba un om , după ce
trec de la o partitură socială la alta, cel care își dorește o anumită identitate
directoare, cel care vrea să fie stăpânul propriei vieți, cel care vrea să își
trăiască viața în chip propriu? Acest om ar putea fi avid după adevăr și sătul
totodată de căutările deșarte de până atunci. Ar putea găsi, în persoana
psihoterapeutului, deținătorul suprem al adevărului. Psihoterapeutul
reiterează: „Nu pot să îţi dau nimic care să nu existe deja în interiorul tău. Nu-ţi
pot propune alte imagini decât ale tale. Eu te ajut să faci vizibil propriul tău
Univers.” (Hermann Hesse).
Dar din ce este compus acest Univers? Din propriile adevăruri rătăcitoare ale
omului, desprinse din Adevărul primordial și luminos pe care omul nu știe, nu
poate sau nu a învățat cum să-l privească direct? Sau din umbrele rătăcitoare
ale Golului, Absenței pe care omul le caută neîncetat, în timp ce Lumina se
ascunde în întuneric pentru a nu putea fi văzută?
“Bine, nu ești chiar Dumnezeu, lumina însăși, dar dacă mă poți duce la lumină,
trebuie să fii cel puțin un zeu” ar putea simți clientul de psihoterapie. Ce face,
ce poate face, terapeutul? Îl susține pe client în a putea privi lumina (să învețe
cum și unde să privească) sau în a putea vedea prin întuneric (să accepte că
lumina nu se lasă văzută)? Știe terapeutul o cale a adevărului? o cale dreaptă
înainte sau înapoi? Sau o caută împreună cu clientul său în timp?

Filosoful Martin Heidegger (1889-1976) spunea: „Ceea ce rămâne în gândire
este calea şi căile gândirii delimitează în sine misterul total; căci noi putem
merge înainte şi înapoi, deoarece drumul însuşi ne conduce înainte şi înapoi.”
Drumul către munte, spune filosoful, nu are o revenire, ci este drumul care se
îndreaptă în direcția opusă, pentru a conduce mai sus. Încotro? “Acestea sunt
drumuri care nu duc mai departe ci se strâng către urcușul bătătorit sau către
reîntoarcere. Acesta rămâne însă cel mai înalt.”
Pentru a afla adevărul despre adevăr, vom merge pe calea lui Heidegger care
găsește în esența adevărului, timpul. El adaugă reflecției dimensiunea scoaterii
din ascundere a ființei, prin evenimentul istoriei, care ne arată că fiecare este
celălalt şi niciunul el însuşi. Esența adevărului se află în istoriei existenței, care
aparține unui pisc ce luminează. Această lumină, în care se revelează
profunzimea gândirii noastre, este a primilor gânditori greci. Se poate spune,
susține Heidegger, că noi gândim prim ei, chiar dacă nu gândim ca ei. Vedem
astfel cum adevărul a fost căutat între cupluri de contrarii precum: Adevăr
primordial-Absență, certitudine-incertitudine, rațiune-experiență, intelect-
sentiment, știință-artă, matematică-poezie, realitate-misticism, înțeles-mister.
Începutul modernității a fost marcat de soluția oferită de filosoful Rene
Descartes (1596-1650) la problema crizei identitare a omului, la nevoia omului
de a se găsi pe sine ca ființă autonomă, unică, autentică, în mijlocul unei lumi
de care se simte legat și de care depinde. Iar această soluție pare a fi însăși
paradoxul certitudinii din incertitudine. Altfel spus, îndoiala ne conduce către
certitudine. Cum așa? Matematician de geniu dar și teolog, Rene Descartes a
legat logica și rațiunea de credința într-un adevăr suprem, primordial, făcând
din matematică condiția de posibilitate a realității însăși: Dumnezeu este o
substanță infinită, de sine stătătoare, este bun, înțelept, puternic și a creat
lumina prin simpla pronunțare a acestui cuvânt. Dumnezeu ne-a dat acces la
ideile care au stat la Originea creației lucrurilor și, ca atare, la posibilitatea de a
le reproduce pe cale artificială (matematică, fizică). Altfel spus, ne-a dat
capacitatea de a reproduce ceea ce El însuși a produs în momentul creației. Noi
trebuie să ne îndoim de tot ceea ce creăm (știința, cunoașterea) întrucât ceea
ce noi reproducem după modelul Lui poate fi oricând și efectul unui miraj indus
de un Geniu al Răului. Suntem păcătoși, cu alte cuvinte, nu suntem perfecți la
fel ca El, astfel că putem fi seduși de Rău în încercarea noastră de a fi ca El.
Drept urmare, trebuie să ne îndoim de toate certitudinile noastre ca rezultat al
recunoașterii, al asumării că suntem imperfecți, păcătoși, că putem greși. Ne
vom îndoi de tot, vom căuta adevărul respingând drept fals tot ceea ce putea

aduce o oarecare eroare, ca și cum toate gândurile ar fi fost rezultatul unor
paralogisme. Astfel, în mijlocul acestor îndoieli, va apărea o certitudine, un
lucru de care nu ne putem îndoi: îndoiala însăși. Rezultatul ei este existența
mea indubitabilă (certitudinea că cineva se îndoiește): o existență dublă – a
mea, ca ființă, și a cugetării mele asupra ființei mele. Problema cunoașterii ca
știință (undița, cârligul) dar și a cunoașterii de sine ca criză identitară sunt
rezolvate deci prin îndoială: Dubito, ergo cogito/Cogito, ergo sum. Mai întâi
prin confirmarea propriei existențe, ca subiect al îndoielii, a cărui esență este
gândirea, apoi continuând cu aceeași îndoială, omul se va studia și se va
cunoaște pe sine, câștigând prin îndoială, acces la adevăruri clare și distincte
provenite de la Adevărul suprem, Ființa perfectă: Sum, ergo Deus est.
„Nedesăvârșirea mea trezește în mine ideea unei ființe desăvârșite cu atât mai
clar și mai distinct cu cât nimic nu poate fi socotit mai sigur de mintea
omenească decât ideea acestei ființe desăvârșite.” A fi și a gândi sunt deci
pentru Descartes același lucru iar îndoiala lui este bineînțeles una metodică
care suspendă judecata, și nu una sceptică. Îndoiala metodică carteziană nu
este radicală și definitivă ci una provizorie, un mijloc de a ajunge la adevăr și
nicidecum un scop în sine.
Bineînțeles, până la Descartes, mulți filosofi s-au încumetat să
depășească limita minții omenești de a cunoaște adevărul, pe care a încercat să
o demonstreze necredinciosul și scepticul Pilat din Pont, în urma unui dialog cu
Isus. Această limită a confirmat-o și credinciosul filosof Blaisse Pascal (1623-
1662) însă spre deosebire de Pilat, el a arătat că omul, chiar dacă nu poate
cunoaște adevărul, îl poate concepe: „Omul dorește adevărul cu înflăcărare, îl
caută, și totuși, când, după multă trudă, l-a găsit, orbește și se încurcă în așa fel
încât te face să te îndoiești că îl posedă cu adevărat. Aceasta este drama
conștiinței: noi putem poseda adevărul fără să știm că acel lucru pe care îl
posedăm este adevărul însuși.” Dumnezeul lui Pascal spune: „Nu m-ai căuta,
dacă nu m-ai fi găsit.” De aceea, filosoful pariază pe existența Lui.
Alți gânditori nu au acceptat însă să lase o miză atât de mare în mâinile
norocului ci au vrut să afle dacă nu cumva au ei înșiși asul în mânecă. Așa că au
căutat criterii de recunoaștere a adevărului, cu ajutorul cărora să nu mai
orbească. Toma d`Aquino (1225-1274) a privit adevărul ca adecvație între lucru
și intelect, urmând conceptul antic a lui Arstotel al adevărului-corespondență:
“Adevăr înseamnă să spui că ceea ce este este și că ceea ce nu este nu este.”
Aristotel demonstrează și existența unui Adevăr primordial: orice materie tinde
către forma ei dar când materia își atinge forma, forma devine la rândul ei,

materia unei forme superioare. Trebuie să existe o ultimă formă, un Act Pur
sau un Mișcător al lumii pentru că altfel am cădea cu toții în eroarea logică
numită regresul la infinit. B.Blanshard (1892-1987) vede esența adevărul în
coerența elementelor care alcătuiesc un lucru și care nu trebuie să fie
contradictorii. Acesta nu trebuie să intre nici în contradicție cu sistemul din
care face parte. Nu avem un adevăr ca atare ci doar grade de adevăr pentru că
experiența noastră este un întreg (Hegel) iar gradul de adevăr pe care îl avem
este dat de gradul de sistemicitate pe care experiența l-a atins. Merită
menționată aici și teoria pragmatică a adevărului-utilitate, reprezentată de
C.S.Peirce (1839-1914) și W.James (1842-1910) conform cărora: opinia care
este sortită să fie în final acceptată de toți cei ce cercetează este adevăr, iar
obiectul reprezentat în această opinie este realul. Ei au redat pragmatismul
prin metafora coridorului dintr-un hotel: în prima cameră stă un ateist, în a
doua un credincios, în a treia un chimist, în patra un filosof lucrează la un
sistem idealist, iar în a cincea cameră un altul demonstrează imposibilitatea
metafizicii. În final, toți trebuie să utilizeze coridorul pentru a se întoarce acasă.
Întorcându-ne și noi în antichitate, acum 2500 de ani, Platon ne arată, în
Mitul Peșterii, mai multe adevăruri: adevărul-reprezentare (umbrele văzute de
prizonieri), adevărul-credință (prizonierul știe că umbrele sunt proiecțiile
focului), adevărul analitic (prizonierul privește lumea de afară și devine om de
știință), adevărul-rațiune (prizonierul devine filosof, doar în cazul în care, din
nevoia de dialog cu un al doilea, se întoarce în peșteră, pentru a-i convinge pe
ceilalți că adevărurile lor sunt doar copii imperfecte ale Ideilor, riscul pe care și-
l asumă în acest caz fiind de a fi ucis sau, în cel mai fericit caz, de a fi considerat
nebun). Pentru Platon, adevărul ține exclusiv de rațiune, de inteligibil.
Opt veacuri mai târziu (sec. III e.n.) filosoful Alexandrin Plotin va
contrabalansa extazul rațional cu extazul mistic și va găsi adevărul în
Dumnezeu, ca reprezentant al Binelui care a creat lumea prin procesul
emanației. Plotin neagă total rolul simțurilor dar și al rațiunii în cunoașterea
Adevărului, stabilind ca metodă de cunoaștere, extazul mistic.
În secolul V, un filosof semnat Dionisie Pseudo-Areopagitul explică cum
Adevărul nu poate fi definit întrucât definiția și categoria limitează. Doar pe
măsură ce trecem de simboluri și concepte, ajungem în prezența lui
Dumnezeu, o prezență care este mai curând o absență de vreme ce s-a ajuns
dincolo de puterile înțelegerii și simțirii. De aceea, Dionisie ne îndeamnă să nu

spunem ce este Dumnezeu ci ceea ce El nu este: Dumnezeu nu este multiplu,
nu este nedrept, nu este limitat, nu este rău.
În secolul XX, R.Otto (1869-1937) completează: „Sentimentul e totul,
numele nu-i decât sunet și fum.” Adevărul are valoare doar datorită unui
element irațional și poate fi indicat doar prin reacțiile emoționale pe care le
stârnește în suflet. „Tot ceea ce putem face este de a da o definiție negativă
conceptului, căci misterul nu este decât ce-i ascuns, nu ceea ce este manifest.
Astfel de sentimente le trăim, și atât. Dacă le trăim! Iar dacă nu, ne rămâne
doar rațiunea sau poate nici atât.”
În același secol, Mircea Eliade (1907-1986) concluzionează în „Sacrul și
Profanul” că înainte de toate, Lumea există, ea este prezentă și are o structură.
Ea se impune ca o creație și dezvăluie multiplele aspecte ale Sacrului. „Omul
trebuie să înțeleagă simbolul pentru a reuși să trăiască Universul.”
Pentru empiriștii ca Fr.Bacon (1561-1626), J.Locke (1632-1704) sau
D.Hume (1711-1776), nu există idei înăscute și nici principii imuabile. Înnăscută
este doar facultatea cunoașterii, nu și rezultate ei, mintea noastră fiind la
naștere asemeni unui coli albe de hârtie (tabula rasa). Jocul senzației cu
rațiunea conduce la idei (adevăr), senzația depinde de obiectele exterioare iar
reflecția e dependentă originar de senzație. Pentru D.Hume, știința nu poate
exista în mod cert întrucât raportul cauzal nu este universal. Raportul cauzal
este valabil pentru lucrurile trecute, nu, în mod necesar, și pentru cele viitoare.
Odată cu I.Kant (1724-1804) lucrurile se complică în privința adevărului.
Filosofia modernă de dinaintea lui era obsedată de ideea științei, întrebându-
se dacă știința este posibilă. Kant se întreabă doar cum este știința posibilă. O
consideră din start, la fel ca Descartes, posibilă și certă dar neagă că ar fi fost
influențat de primul, așa cum susțineau contemporanii săi. Kant spune, în
schimb, că a fost trezit din somnul dogmatic de scepticul D.Hume dar totuși o
ia în cu totul altă direcție. Sensul kantian al adevărului are în vedere
conlucrarea materiei cu forma, la fel cum arătase în antichitate Aristotel. La
baza oricărei științe există niște adevăruri prime (a priori) care înseamnă
intuiție, categorie sau idee, care nu pot fi scoase din experiență, și apoi, orice
experiență presupune în mod necesar intuiția, categoria sau ideea. Aprioricul
este condiția oricărei cunoștințe care se dorește a fi valabilă. A posteriori este
cunoașterea care provine din experiență și valoarea ei e doar empirică
(relativă). Omul kantian este înzestrat cu trei instrumente de cunoaștere:
sensibilitatea, intelectul și rațiunea. Sensibilitatea reprezintă intuițiile de spațiu

și timp și ne oferă materia cunoașterii. Intelectul are forme a priori numite
categorii care ne dau forma cunoașterii. În afara relației sensibilitate-intelect,
adică materie-formă, nu este posibilă nicio cunoștință și de aceea, spune Kant,
subliniind interrelația, că o categorie fără intuiție este goală, iar intuiția fără
categorie este oarbă. Rațiunea este al treilea instrument care ar putea realiza
cunoașterea dar nu o face pentru că îi lipsește materia. Rațiunea posedă trei
adevăruri a priori: Dumnezeu, libertatea și nemurirea sufletului. Rațiunea ne
oferă și ea cunoștințe dar cunoștințele ei nu sunt certe, ci iluzorii.
Avându-l pe I.Kant ca principal izvor de inspirație, Freud revoluționează
modul de abordare al realităților psihice, depășind problematica obiectului și a
cunoașterii sale, și mutând problema pe însuși subiectul conștient care dorește
să cunoască obiectul. În acest context, întrebarea care se pune este dacă
subiectul are acces la el însuși, dacă există o conștiință a conștiinței. Înaintea lui
Freud, Kant (filosoful care îl inspirase) demonstrase că nu. Nu există o realitate
a realității sensibile, după cum nu există o posibilitate a posibilității inteligibile.
Înaintea lui I.Kant, R.Descartes (sursa de influență negată de Kant dar dovedită
de contemporani) demonstrase că da, prin îndoiala metodică – paradoxul
certitudinii din incertitudine. Freud a redefinit simptomele subiectului uman,
drept resturi ale aceluiași ceva care ne scapă atât la nivel formal, cât și la cel
factual, inconștient (“conștiința transcendentală”), și corpul („obiectul
transcendental”). E ceea ce el numește prin întoarcerea refulatului. Entitățile
transfinite se întorc sub formă de rest. Așadar, Originea deja refulată a
cunoașterii și certitudinii noastre se întoarce sub forma unor fenomene
secunde ce nu mai pot fi încadrate într-un spațiu și un timp căci ceea ce se
întoarce este Originea însăși. De aceea, Lacan avea să spună că Freud rămâne
unul dintre puținii gânditori care, într-un complex sfârșit de modernitate,
păstrează încă un interes viu pentru revelație, pentru certitudine.
Ne întoarcem la R.Descartes, gânditorul care a revoluționat începutul
modernității prin paradoxul certitudinii din incertitudine. Trebuie menționat că
îndoiala carteziană revoluționară își găsește și ea sursele în antichitate, pe
vremea când contemporanii lui Socrate au trimis o ambasadă la Delphi pentru
a afla cine este cel mai înțelept din cetate. Răspunsul oracolului a fost „clar și
distinct”: „Socrate este cel mai înțelept”. Atenienii au fost puși în încurcătură
de răspunsul filosofului: „Sunt cu adevărat cel mai înțelept de vreme ce eu,
singur, știu că nu știu”. Tot din antichitate avem paradoxul mincinosului care
spune că minte. Dacă spune un adevăr, înseamnă că spune într-adevăr o
minciună, dacă spune o minciună, înseamnă că spune într-adevăr un adevăr.

Orice adevăr presupune un rest de minciună și orice minciună presupune un
rest de adevăr. Acest rest însă se pare că nu reprezintă restul freudian al
Originii însăși ci reprezintă imposibilitatea omului de a fi sincer până la capăt,
de a avea o mărturie completă și consistentă. Cel puțin asta a demonstrat
știința secolului XX plecând de la cercetările lui Einstein dedicate luminii și
naturii sale corpusculare. “Reflexia” noastră despre realitatea fizică o modifică
în mod sensibil astfel că nu avem acces direct la însuși obiectul fizicii. În același
mod, „reflexia” noastră despre posibilitatea matematicii o modifică în mod
inteligibil astfel că nu avem acces direct la însuși subiectul matematicii.
Realitatea fizică e „imanentală”, posibilitatea logicii e „transcendentală”.
De vreme ce incertitudinea a fost demonstrată, metoda carteziană pică
întrucât nu mai avem o certitudine asupra căreia să ne îndoim pentru a ajunge
la certitudine, la certitudinea existenței omului și la certitudinea Adevărului
absolut, astfel că omul intră din nou într-o criză a identității, întrebându-se:
“Cine sunt eu?”
Dar oare știința îl contrazice pe Descartes sau îl urmează și îl
demonstrează? Căci ceea ce propune Descartes este medota îndoielii, care se
dovedește a fi un paradox al păcătosului. Credincioșii spun că numai cel care
are conștiința păcatului (a îndoielii) poate spera la împlinirea propriei sale
dorințe (la certitudine). Cum poate omul care are conștiința păcatului să
folosească păcatul ca metodă, ca instrument de a ajunge la Adevăr? Omul
poate face asta doar dacă nu considera îndoiala, incertitudinea un păcat și
dacă însuși Adevărul suprem, primordial nu doar că iartă dar nu se supără din
start și nu pedepsește atunci când este pus la îndoială. Oare Descartes ne-a
păcălit? Ne-a întins, inconștient, o capcană?
Așa s-ar explica confuzia lui Karl Popper (1902-1994) care critică
optimismul lui Descartes: „Ce e straniu în această poveste este că această
epistemologie optimistă și greșită a fost principalul inspirator al celor mai
formidabile revoluții intelectuale și morale din istorie. E un fel de idee proastă
ce a inspirat multe idei bune dar a dus și la consecințe dezastruoase punând
baza fantasmelor de tot felul. De ce? Pentru că numai cei care au motive să se
teamă de adevăr conspiră la înăbușirea lui.”
Descoperirile științifice ale secolului XX au ridicat multe probleme. Fără
referință la transfinit, omul își mai poate susține normalitatea psihică? Cei care
ignoră transfinitul sau îl neagă nu sunt pasibili de afecțiuni psihice? Lacan
susține că negarea restului perceptiv este imposibilă pentru că ceea ce

respingem se întoarce ca refulat sub formă de halucinație sau delir, acestea
fiind resturile aroganței noastre de a obține, singuri, certitudinea. Nu putem
nega, prin urmare, resturile cunoașterii, îndoiala însăși, fără riscul ca aceasta
din urmă să se întoarcă sub forma simptomatică a falselor certitudini. Îndoiala
devine tocmai locul prezenței, prin ratare, a certitudinii.
Martin Heidegger ar spune, cu certitudine, că aceste probleme sunt false
probleme. Pentru că, chiar dacă am pierdut certitudinea, ne-a rămas
posibilitatea. „Mai sus decât realitatea se află posibilitatea. Înţelegerea
adevărului constă în cuprinderea lui ca posibilitate.” Astfel că putem încă
răspunde exigenței exprimate de scriitorul Victor Eftimiu: „Înțeleg să lupt
pentru un ideal, dar nu pentru o himeră.” Idealul trebuie să conțină în sine
posibilitatea de atingere, nu certitudinea. Pentru a se găsi pe sine și pentru a-și
găsi adevărurile, omul are nevoie de libertate căci “libertatea este esența
adevărului.” Heidegger mută astfel discuția în terenul creației şi al limbajului
deoarece intuiește că umanul nu se află numai în om, ci în creația umană.
Existenţa umană covârşitoare îşi are originea în simţire iar neantul este
existenţa însăşi care angajează o reconstrucție a metafizicii pe axa timpului,
„este dezvoltarea chestiunii de a şti cum timpul aparține sensului Ființei, este
tentativa de a resesiza prin gândire ceea ce a rămas negândit, fundamental
uitat.” Căci nu există, spune Heidegger, mai întâi existența şi apoi omul, nu
există o existență care ar trebui să fie cunoscută. “Fără om nu există nonsens.”
Conceptul de adevăr este unul „transcendental”, condiţiile posibilităţii
adevărului se află în subiect.„În esența sa, arta este origine şi nimic altceva,
este o modalitate caracteristică prin care se înfăptuieşte adevărul şi astfel
devine istoric.”
Mergând înainte dar și înapoi la Karl Popper îl găsim mai puțin îngrijorat
cu privire la dezastrele lui Descartes: „Întrebarea nu mai este cum putem afla
adevărul la modul absolut ci cum putem spera să detectăm și să eliminăm
eroarea: criticând teoriile și conjecturile altora și criticând propriile noastre
teorii și conjecturi. Noi suntem cei ce decidem dacă să ne conformăm sau nu
unei porunci, dacă să ne supunem unei autorități.”
Problema este că neurologii și psihologii sociali îl contrazic pe Popper.
Știința nu a stat pe loc nici pentru ei, astfel că au demonstrat între timp
existența a douăsprezece prejudecăți cognitive care ar fi stat la baza inventării
scrisului, vorbirii, istoriei și civilizației și chiar a evoluției care a făcut din
oameni specia dominantă pe Pământ. Una dintre ele este prejudecată de

autoritate, care ne setează să ne încredem în semenii considerați superiori.
Studiile au dovedit că această prejudecată este atât de adânc înrădăcinată
încăt oamenii se supun opiniilor și directivelor figurilor cu autoritate chiar și
atunci când acestea nu au nicio expertiză, nicio legătură cu subiectul în cauză.
O altă prejudecată este cea de sinceritate, care ne face să credem orbește în
lucrurile pe care le-am învățat, observat sau gândit. Astfel că oamenii sunt
setați la bază să accepte realitatea care le-a fost prezentată. Prejudecățile
cognitive facilitează inducerea în eroare și stau la baza trucurilor magice, a
iluziilor optice dar și a marilor escrocherii rămase în istorie. Acestea nu sunt
considerate erori sistematice de cogniție sau aberații logice ci capacități
neurologice valoroase, scurtături care ne permit să învățăm și să funcționăm,
să ne adaptam la realitate. Avantajul lor este reprezentat de inteligența
colectivă. Nu trebuie să reinventăm roata de fiecare dată când întâlnim un
lucru nou. Se consideră că fără prejudecățile cognitive nu ar fi posibile
comunicarea, cooperarea și cunoașterea. De aici putem desprinde două
concluzii: principala diferență între realitate și adevăr este că realitatea poate
să ascundă adevărul și că adevărul este prima minciună pe care omul învață să
o spună.
În mijlocul atâtor contradicții și paradoxuri, ce adevăruri putem
descoperi, dezvălui, crea? Cum ne putem regăsi idealurile fără să le
transformăm în iluzii? Cum ne putem opri din a confunda iluziile cu idealurile?
Urmându-l pe Heidegger, filosoful J.Derrida (1930-2004) a propus
deconstrucția, criticând logocentrismul și falogocentrismul secolelor trecute.
Prin deconstrucție, putem înțelege lucrurile, spune Derrida, prin ceea ce sunt
ele în sine, și mai puțin prin raportarea la opusul lor. Căci raportarea la cupluri
de contrarii precum mare-mic, alb-negru, feminin-masculin, pasiv-activ, ne
conduce către șabloanele logice și rigide specifice autoritarismului.
Deconstrucția este un procedeu care nu are în vedere existența unui adevăr
primordial din care decurg celelalte adevăruri ci mai degrabă un gol, o absență
care conduce gândirea în sensul amânării la nesfârșit a sentinței, a concluziei.
De aceea, orice lectură generează nu un nou înțeles ci o nouă enigmă,
concluzia reprezentând moartea gândirii.
Și totuși nu ne putem întreba cât timp îi ia curiozității să moară, nehrănindu-se
cu niciun înțeles? Oare cu ce momeală mai poate fi prinsă ignoranța noastră
dacă aceasta se prinde că în undiță nu este niciun adevăr, nicio certitudine?

Oare nu ne aflam sub riscul regresei la infinit, despre care ne avertiza Aristotel
încă din antichitate?
Ceea ce este interesant în viziunea lui Derrida este că propune definirea
lucrurilor printr-o raportare scăzută la opusul lor, în timp ce vede Adevărul
suprem (totul) ca Absență, Gol (nimic). Este o viziune bineînțeles contrară,
opusă gânditorilor care au încercat să definească Adevărul prin ceea ce este,
încurajând în același timp cunoașterea lucrurilor prin ceea ce nu sunt. Ideile
care fundamentează filosofia lui Derrida nu sunt însă nici ele noi. Ideea golului,
a absenței provine tot din antichitate, gânditorii ei propunând apropierea de
Adevăr definindu-l prin ceea ce nu este el, lucru dovedit și de etimologia
cuvântului adevăr în limba greacă: „aletheia” (letheia=minciună, aletheia=ne-
minciună). Istoria adevărului ne arată că nu le-a ieșit, că rezultatul a fost exact
pe dos, urmașii l-au definit pe Dumnezeu prin ceea ce este iar pe oameni și
lucruri prin ceea ce nu sunt.
Poate că totuși nu momeala contează ci cine sau ce ține undița. Ar putea fi
poate, nu criza identitară, ci un cine adică un celălalt, și nu un ce adică un
Celălalt? „S-ar putea ca lucrul cel mai profund pe care il găsesc când mă întorc
la mine însumi să fie celălalt”, spune filosoful Cristian Iftode.
Putem spune că asta susțin, dintr-o anumită perspectivă, și psihoterapeuții
intersubiectiviști când mută accentul de pe minte pe lume, de pe contextul
mental pe contextul relațional, de pe intrapsihic pe intersubiectiv, când văd în
câmpul psihologic format din interațiunea lumilor experiențiale ale analistului
și clientului, precondiția contextuală pentru a putea avea loc orice experiență.
Și poate că totuși, dacă nu există certitudinea adevărălui, poate că nu există cu
adevărat nici regresie ci doar “cădere în sus”, doar că și în acest caz ne lovim de
un cuplu de contrarii. Sau poate că, în “timp”, soluția “posibilității”, așezată de
Heidegger deasupra realității, va rezolva problema contrariilor și va salva
adevărul. Și poate tot atunci, înțelesul și misterul își vor găsi loc în aceeași
ființă.
Nu ne rămâne poate decât ideea romantică a sentimentului aşteptării, deci nu
a unui sfârşit absolut, după cum formulează Heidegger: unica posibilitate este
să pregătim în gândire şi în poezie o stare pentru apariția lui Dumnezeu sau
pentru Absența lui. Căci „omul, în esență, nu este prin timpuri doar mai
cutezător decât planta şi animalul, omul, în esență, este prin timpuri mai
cutezător decât cutezanța.” Astfel că, în timp ce așteaptă, psihanalistul are

mereu asul în mânecă: arta de a nu-l lăsa singur pe semenul său în fața
neputinței sale.

Bibliografie:
Virgil Ciomoș, articol Dilema Veche, De la îndoiala carteziană la revelația
freudiană
Mihnea Popescu, prezentare atelier ARPP, Atitudinea interpretativă
Alexandru Boboc, Filosofia contemporană
D.D.Roșca, Actualitatea lui Descartes
Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, Critica rațiunii pure
Martin Heidegger, Ființă și Timp
Aja Raden, Adevărul despre minciună
Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață
Dicționar de Filosofie, editura Politică 1978